Writing is the best way to talk without being interrupted.
În acest moment( miercuri, 5.03, ora 20.32) pe Kanal D e un concurs penibil. Nu ştiu cum se cheamă, din întâmplare am dat pe acest program. Văd că prezentatorul este Cove, o cunoştinţă mai veche a emisiunilor lacrimogene( Surprize, Surprize).
De ce atunci când îmi susţin cu tărie punctul de vedere tu spui că sunt rea de gură? Dacă am curajul să fiu eu şi să-mi exprim opţiunile, tu de ce nu eşti corect şi nu iei în considerare ceea ce cred eu?
Mă urăsc pentru faptul că în cele mai importante situaţii reuşesc să ma fac de râs, să mă comport stupid. Timiditatea şi încrederea în sine, în cazul meu, sunt invers proporţionale. Pe cât de nesigură pe mine sunt, pe atât de curajoasă aş vrea să fiu…Citeam într-o carte că timiditatea vine dintr-un exces de gândire. În acest caz nu cred că este vorba de genul ăla de gândire- meditaţie care te face mai înţelept, care iţi dă anumite idei să descoperi lucruri covârşitoare sau adevăruri fundamentale. Dacă ar fi fost asta, cred că toţi savanţii, toţi scriitorii ar fi nişte timizi. Şi totuşi timiditatea ţine şi de latura artistică a oamenilor. În general cei timizi , care nu reuşesc să se exteriorizeze scriu cele mai frumoase poezii…
Unde se subţiază linia care delimitează tradiţia de kitch? De fapt unde a dispărut tradiţia? Nu sunt conservatoare de felul meu şi nici nu am nostalgia vremurilor trecute însă mi-aş dori ca măcar uneia din sărbatori(oricare ar fi ea) să i se recunoască adevărata valoare.
M-am trezit dimineaţă cu o nedumerire pe care o am de multă vreme: oare cum o fi să fii bărbat? Şi cum nici un răspuns din partea masculilor nu m-a mulţumit, m-am gândit, ca pentru o zi ,să-mi imaginez că aş fi un Brad Pitt.
Nu obişnuesc să citesc aceeaşi carte de mai multe ori, decat dacă este foarte bună. Pentru mine o carte bună înseamnă că odată ce o am în mână să nu o mai pot lăsa jos, să nu mai fac nimic altceva decât să citesc, iar dacă trebuie neaparat să fac ceva, mă gandesc “oare ce s-a mai intâmplat?”. Prima carte buna a fost Lorelei a lui Ionel Teodoreanu…Cred că am citit cartea aia de cinci ori şi de fiecare dată descopeream ceva nou sau vedeam altfel lucrurile. Eram la liceu când am citit-o şi probabil că mi-a plăcut atât de mult deoarece mă regăseam în Lully Boy. Acum dacă aş reciti-o, sunt sigură că nu aş mai găsi-o la fel de interesantă.
