Vreau să cred că suntem mai mult de cât putem vedea cu ochii. Că ne ghidăm după un extra simț, dincolo de nevoia de a mânca, de a dormi, de a ne înmulți. Că putem comunica, dincolo de limbă și gesturi. Că cei morți ne pot auzi, că cei plecați la distanțe măsurate în ore…
Și-am întâlnit atâția oameni nefericiți, care caută un loc fericit în care să-și înfigă adânc rădăcinile. Oameni debusolați și singuri, înstrăinați de părinți și de alte suflete cu care să împartă reușitele ori facturile, oameni învățați cu chiriile și paturile noi, mai ceva decât cu spălatul pe dinți. Oameni care nu leagă nimic pe unde…
Toată lumea vorbește despre cât de înălțătoare este iubirea, despre cât de mult îți transformă sufletul și ochii, dar nimeni nu spune că iubirea este singura care te poate îngenunchia și aduce la disperare. Singura care te poate coborî la fel de jos cum te-a urcat. E îngrozitor când iubirea devine un călcâi al lui…
Dacă tu mori, am murit și eu. Nimic nu mă poate readuce la viață. Nici banii tăi, dorința mea de viață, cei care mă iubesc, sau poate cum te iubeam eu. Dacă tu mori, am murit și eu!
Mă dor toate despărțirile prietenilor mei ca și cum ar fi ale mele. Un cuplu nu mai înseamnă doi oameni despre care să vorbești la singular, despre fiecare în parte, despre Sorin și Diana, ci te gândești la Sorinșidiana, ca un întreg, mereu împreună. Iar când te întâlnești numai cu unul din ei, nu ai cum să nu întrebi și de cealaltă jumătate. Nu mai este de vorba el și ea ci de ei împreună.