Ce vreau să mă fac când voi fi mare…

Cony m-a pus pe gânduri când m-a întrebat ce visam să fiu pentru atunci când voi fi mare. Nu-mi amintesc prea bine ce-mi doream să ajung când încă nu eram la şcoală. Nu ţin minte să-mi fi pus această problemă. Aveam eu alte griji atunci, cum ar fi fost păpuşile mele. Doctoriţă eram în fiecare zi pentru ele, la fel şi cântăreaţă ori mamă, tot cu păpuşile, însă mare nu eram niciodată, oricât de mult aş fi purtat rochiile mamei sau oricât de mult aş fi tropăit cu “troacele” pe scara blocului. Aşa că, atunci când eram mică îmi doream foarte mult să ajung mare.

Domnişoară? Mă scuzaţi!

Mi se par aşa hazlii femeile ajunse pe la 60 de ani care, nemăritate, au pretenţia de a fi numite domnişoare. Vai de capul tău să-i spui “doamnă”! Privirea ei, dacă ar avea puteri ar ucide. De ce ţin aşa mult la statutul de domnişoară? Şi mai ales de ce se simt atât de jicnite când sunt numite “doamne”? E rău să ţi se spună “doamnă” la 60 de ani? Mai ai pretenţii ca aproape de vârsta pensionării să arăţi ca o fată de 20-30 de ani?Mi se pare un statut onorabil pentru o femeie trecută de prima tinereţe iar apelativul de “domnişoară” îl văd ca pe o bătaie de joc. Numai un soţ te poate face doamnă? Vârsta, experienţa de viaţă, cultura, poziţia socială nu au niciun rol?

Hmm….

Nu ştiu ce se întâmplă cu blogul meu şi cu activitatea mea blogărească dar le văd lipsite de viaţă şi pustii. Parcă nu mai sunt ce erau odată…O fi din cauza faptului că nu mai am atât de mult timp încât să le dedic şi lor o bucată ? Şi parcă nici nu mai am avântul ăla să scriu, să comentez, să citesc, nici cuvintele parcă nu mi le mai găsesc deşi aş avea atâtea de scris…E clar: nu mai am timp să fac toate astea, dar din câte ştiu eu, fix când nu poţi face un lucru îţi vine chef să-l faci. La mine nu e aşa, nu am timp dar nici tragere de inimă…

Nu vă neglijaţi sănătatea!

Boala şi moartea nu ne întreabă dacă suntem tineri, dacă avem copii de crescut, dacă abia începem să dibuim viaţa sau dacă avem de terminat atâtea lucruri începute. Îţi aminteşti de toate astea abia când cineva tânăr moare. Nu ştii cum să defineşti sentimentele care năvălesc peste tine toate odată la aflarea unei astfel de veşti. Îţi vine să tragi la răspundere pe cineva, de cele mai multe ori pe Dumnezeu, să baţi pe cineva dar mai ales te întrebi retoric “de ce?” De ce o fată la fel de tânără ca mine a fost înfrântă de boală? A avut tot ce-i trebuia ca să se ia la trântă cu boala necruţătoare, însă rahatul ăsta de cancer e mult mai puternic decât dorinţa de a trăi.