Lasă-mi, toamnă…

Da, m-am convins, a venit. Nu ştiu când, dar bănuiesc că pe la sfârşitul lui august, aşa cum o face în fiecare an. Am aşteptat-o toată vară iar acum când e aici parcă mi-e dor de mare. Probabil că va fi scurtă la fel ca în fiecarea an şi va aduce o iarnă cu zăpadă puţină dar cu mult ger.

Gând expus

Sunt eu în faţa mea. Dezbrăcată de suflet, nu mă mai recunosc. Îmi trec mâna prin păr şi mă mir cînd a trecut atâta timp. Sunt asemeni toamnei, rece, posomorâtă…neaşteptat de frumoasă. Mă surpinde verdele ochilor mei şi privesc dincolo de ei. E frig în mine şi nu ştiu unde  mi-am uitat sufletul care mă încălzea. L-am uitat sau l-am lăsat, obosită de atâtea frământări?

Durerea nu-i o masca

Nu cunosc acel sentiment cu care unii oameni vorbesc cu zâmbetul pe buze şi cu atâta uşurinţă despre o persoană care nu mai există şi care nu demult a fost parte din viaţa lor. Pot oamenii, după decesul ori despărţirea de un om pe care l-au iubit foarte mult, să mai râdă la fel ca înainte, să se mai bucure la fel de viaţă? Aceşti oameni, imediat după dispariţia acelei persoane mai fi pot fi ei înşişi? Înţeleg că viaţa îţi impune să mergi mai departe, nu prea ai opţiuni în acest caz, însă poţi chiar atât de uşor să derulezi pe fast-forward viaţa ta?

Post despre nimic

Din căşti se aude muzică numai bună de scris. E Pro FM Chill-Out…Da, am nevoie de relaxare, să mă debarasez de toate gândurile şi ideile inutile, să mă deconectez de la mediul în care mă învârt, aerul pe care îl respir să fie singura legătură cu camera în care mă aflu. Nu văd decât literele mărunte pe fundalul alb. Mă enervează finalul ultimei litere a ultimului cuvânt scris. Pulsează asemenea unui semn de aştepare şi parcă mă zoreşte să scriu…

Acei bătrâni…

Care cerşesc fără să zică nimic. Mă impresionează… Niciodată nu o fac cu mâna întinsă sau tânguindu-se că le este foame sau că nu le ajung banii pentru medicamente. Bătrânii ăia bătrâni, cu mâinile zbârcite şi cu faţa brăzdată de urmele timpului, imbrăcaţi modest dar curat.  Acei bătrâni care au muncit toată viaţa cu gândul la o bătrâneţe liniştită dar care acum sunt nevoiţi să stea la un colţ de stradă sau pe vreun trotuar vânzând coada şoricelului.  Mă impresionează bătrânii care îţi zic “săru’ mâna” pentru 1 leu sau pentru o bucată de pâine, fără să simţi că îţi bagă mâna în buzunar pentru acel ban.

Viaţa la ţară, mereu la fel

Doamna cu reportofon de la oraş prezenta entuziasmată o emisiune înregistrată  într-una din comunele judeţului. O comună frumoasă, încărcată de istorie, idilism şi bună dispoziţie. De astfel de sentimente m-am încărcat după ce au vorbit cei doi soţi, profesori în sat, ea de limba română, el de educaţie fizică şi sport. După ce doamna profesoară ne-a încântat cu o romanţă prin care deborda toată dragostea pentru comuna natală şi domnul profesor ne-a povestit despre comuna adoptivă, deja îmi doream să trăiesc şi eu într-un astfel de sat, rupt de oraşul tumultuos, înconjurat de dealuri ruginii toamna şi impecabil de albe iarna, aşa cum nu am mai văzut decât în copilărie, la bunici. Deja mi-i imaginam pe cei doi profesori trăindu-şi anii sub via verde şi răcoroasă, îmbătaţi de parfumul rozelor şi al reginei nopţii.