Fericirea se învață

E 6.30 și miroase a pâine prăjită. Probabil, un vecin grăbit care trebuie să plece la serviciu își pregătește micul dejun. Grăbit, dar nu îndeajuns încât să nu acorde importanța cuvenită mesei de dimineață. O fi un tabiet sau poate o necesitate, dar eu cred că omul ăsta știe să se bucure de viață. Să te trezești cu noaptea în cap într-o zi rece de toamnă, pentru o cafea și o felie de pâine cu dulceață… asta da dorință de fericire.

Diferit nu înseamnă greșit

Cunosc o doamnă al cărei soț este avocat. Raportându-se mereu la soțul ei, femeia suferă de complexul inferiorității. Și-a agățat visurile în cui la sfârșitul clasei a XII-a și tot atunci cred că a ajuns acasă mai târziu de ora 22. Este o femeie isteață care știu că și-ar fi dorit mai mult, dar nu a avut când să le facă pe toate, mai ales când ai un copil și un soț pururi nemulțumit. Un soț care găsește mereu un motiv de ceartă: ba că supa e prea sărată, ba că parfumul ei este prea grețos ori cartea pe care o citește- prea pentru adolescente în călduri.

Acasă în sufletul meu

De când locuiești în sufletul meu, înțeleg cel mai bine zicala “acasă este acolo unde-ți este inima”. La prima vedere pare un raționament, dacă nu greșit, cel puțin ciudat: adică acasă este în mine, în inima mea? Da, acolo mă regăsesc, la confluența celor două inimi, acolo unde ele devin una, a noastră.

Ei….

Mă simt încomod să spun te iubesc, să-mi declar verbal sentimentele. Mi-e mai ușor să le arăt prin fapte, dar nu numaidecât prin îmbrățișări, șters lacrimi, mângâiat pe păr, pupat pe obraz… Am spus de puține ori cele două cuvinte, fie soțului sau celor pe care îi iubesc. Pot număra pe degete, iar cele mai multe declarații au mers către cel lângă care mă trezesc în fiecare zi.

Despre așteptări

Așteptările mă deprimă mai rău decât veștile proaste. Storc din mine toate bucuriile, viața și buna-dispoziție. Fiecare clipă de așteptare mă îmbătrânește cu cîțiva ani. Sunt îngrozită de  momentele de așteptare a rezultatului analizelor medicale, a examenelor, a telefonului să sune, a veștilor de la cei plecați la drum…

Căutând un echilibru

Încerc să mă conving că scriu numai pentru mine, că nimeni nu mă mai citește. Încerc să nu mai caut cuvinte, povești și asemănări. Poate așa, mintea și sufletul meu vor ajunge la un echilibru, iar eu voi scrie din nou. Parcă mereu m-am luptat cu entitățile astea două, sufletul și mintea, să le aduc într-un punct de complementaritate și armonie, și parcă în ultima vreme e tot mai greu să ajung acolo.