Io n-o fac!

Cred că am rămas singura care mai bântuie blogurile, restul fiind la activitatea de ecologizare, toată lumea ştie care. Vroiam de mult să scriu despre campania Let’s Do It, Romania! dar nu ştiu cum, abia azi universul a conspirat în favoarea mea aşa că m-am pus pe treabă.

Reclamă Fuck(s)!

De la reclama aia idioată la ferestre nu-ştiu-cum, din care nu ţin minte decât “cine bate seara la fereasta mea, cine bate seara la fereastra mea” de 100 ori, nu am mai întâlnit nici una care să mă scoată la fel din sărite. Până zilele astea când la posturile TV a mai răsărit una: Mirodenia de la “Fucks”.

Durerea nu-i o masca

Nu cunosc acel sentiment cu care unii oameni vorbesc cu zâmbetul pe buze şi cu atâta uşurinţă despre o persoană care nu mai există şi care nu demult a fost parte din viaţa lor. Pot oamenii, după decesul ori despărţirea de un om pe care l-au iubit foarte mult, să mai râdă la fel ca înainte, să se mai bucure la fel de viaţă? Aceşti oameni, imediat după dispariţia acelei persoane mai fi pot fi ei înşişi? Înţeleg că viaţa îţi impune să mergi mai departe, nu prea ai opţiuni în acest caz, însă poţi chiar atât de uşor să derulezi pe fast-forward viaţa ta?

Acei bătrâni…

Care cerşesc fără să zică nimic. Mă impresionează… Niciodată nu o fac cu mâna întinsă sau tânguindu-se că le este foame sau că nu le ajung banii pentru medicamente. Bătrânii ăia bătrâni, cu mâinile zbârcite şi cu faţa brăzdată de urmele timpului, imbrăcaţi modest dar curat.  Acei bătrâni care au muncit toată viaţa cu gândul la o bătrâneţe liniştită dar care acum sunt nevoiţi să stea la un colţ de stradă sau pe vreun trotuar vânzând coada şoricelului.  Mă impresionează bătrânii care îţi zic “săru’ mâna” pentru 1 leu sau pentru o bucată de pâine, fără să simţi că îţi bagă mâna în buzunar pentru acel ban.

Viaţa la ţară, mereu la fel

Doamna cu reportofon de la oraş prezenta entuziasmată o emisiune înregistrată  într-una din comunele judeţului. O comună frumoasă, încărcată de istorie, idilism şi bună dispoziţie. De astfel de sentimente m-am încărcat după ce au vorbit cei doi soţi, profesori în sat, ea de limba română, el de educaţie fizică şi sport. După ce doamna profesoară ne-a încântat cu o romanţă prin care deborda toată dragostea pentru comuna natală şi domnul profesor ne-a povestit despre comuna adoptivă, deja îmi doream să trăiesc şi eu într-un astfel de sat, rupt de oraşul tumultuos, înconjurat de dealuri ruginii toamna şi impecabil de albe iarna, aşa cum nu am mai văzut decât în copilărie, la bunici. Deja mi-i imaginam pe cei doi profesori trăindu-şi anii sub via verde şi răcoroasă, îmbătaţi de parfumul rozelor şi al reginei nopţii.

E prea linişte în sala de lectură

Tentaţiile de acasă mă împiedică să citesc ceva pentru licenţă, aşa că de câteva zile merg consecvent la sala de lectură. Se întâmplă ca uneori, elanul şi cheful meu de lucru să dispară după câteva pagini citite, iar faptul că mi-e jenă de ceilalţi studenţi mă impiedică să pun capul pe masă şi să dorm. Nu acelaşi lucru pot spune despre fata de lângă mine, care de când a venit moţăie, mai bine zis se află între vis şi realitate.