Altă reclamă ciudată

Îmi plac napolitanele Alfers. Dinainte să apară reclama, pentru că dacă nu le-aş fi descoperit înainte, cu siguranţă după ce am văzut reclamele alea ciudate nu le-aş fi cumpărat în veci. Nu ştiu ce sentimente mă încearcă când apar personajele alea pe care le-am identficat pe rând ca fiind cartofi, degete, păpuşi ori capete. La început mă înspăimântă ca mai apoi să mi se facă puţin greaţă când văd dinţii, buzoaicele personajelor şi personajele în sine.

Continuare

Vai de capul cui?

Mi se pare mie că seismul din Japonia e un prilej nu de a compătimi poporul japonez ci pe cel român. Nu am auzit vorbindu-se despre “săracii japonezi” ori despre “oraşele distruse de cutremure” ci moderatorii emisiunilor alături de invitaţii lor au tocat toată ziua subiectul insistând pe psihologia asiaticului, pe comportamentului acestuia în situaţiile de genul ori pe rapiditatea cu care oraşele disturse vor renaşte din propriile dărâmături. Ne-am amintit, ca la fiecare cutremur major în oricare colţ al lumii, că România este şi ea o ţară care stă pe un butoi de pulbere gata să explodeze oricând, am adus în discuţie lipsa informării cu privire la primele măsuri care trebuie luate în caz de seism ori câte blocuri vor cădea la un cutremuraş, asemenea castelelor de nisip.

Continuare

Domnişoară? Mă scuzaţi!

Mi se par aşa hazlii femeile ajunse pe la 60 de ani care, nemăritate, au pretenţia de a fi numite domnişoare. Vai de capul tău să-i spui “doamnă”! Privirea ei, dacă ar avea puteri ar ucide. De ce ţin aşa mult la statutul de domnişoară? Şi mai ales de ce se simt atât de jicnite când sunt numite “doamne”? E rău să ţi se spună “doamnă” la 60 de ani? Mai ai pretenţii ca aproape de vârsta pensionării să arăţi ca o fată de 20-30 de ani?Mi se pare un statut onorabil pentru o femeie trecută de prima tinereţe iar apelativul de “domnişoară” îl văd ca pe o bătaie de joc. Numai un soţ te poate face doamnă? Vârsta, experienţa de viaţă, cultura, poziţia socială nu au niciun rol?

Continuare

Nu vă neglijaţi sănătatea!

Boala şi moartea nu ne întreabă dacă suntem tineri, dacă avem copii de crescut, dacă abia începem să dibuim viaţa sau dacă avem de terminat atâtea lucruri începute. Îţi aminteşti de toate astea abia când cineva tânăr moare. Nu ştii cum să defineşti sentimentele care năvălesc peste tine toate odată la aflarea unei astfel de veşti. Îţi vine să tragi la răspundere pe cineva, de cele mai multe ori pe Dumnezeu, să baţi pe cineva dar mai ales te întrebi retoric “de ce?” De ce o fată la fel de tânără ca mine a fost înfrântă de boală? A avut tot ce-i trebuia ca să se ia la trântă cu boala necruţătoare, însă rahatul ăsta de cancer e mult mai puternic decât dorinţa de a trăi.

Continuare

Când plângi fără motiv I

Da, ştim, big girls don’t cry, bărbaţii adevăraţi nu plâng, nu trebuie să plângi fără motiv, etc, dar are şi plânsul ăsta rolul lui şi nu întotdeauna e semn de tristeţe. Însă întotdeauna plânsul adevărat este o trăire initimă. Unii au fost învăţaţi că e un  semn de slăbiciune să plângi, mai ales în public. Alţii, din cauza firii lor emotive, plâng mult prea des şi simt nevoia unui umăr pe care să o facă.

Continuare