Altă reclamă ciudată

Îmi plac napolitanele Alfers. Dinainte să apară reclama, pentru că dacă nu le-aş fi descoperit înainte, cu siguranţă după ce am văzut reclamele alea ciudate nu le-aş fi cumpărat în veci. Nu ştiu ce sentimente mă încearcă când apar personajele alea pe care le-am identficat pe rând ca fiind cartofi, degete, păpuşi ori capete. La început mă înspăimântă ca mai apoi să mi se facă puţin greaţă când văd dinţii, buzoaicele personajelor şi personajele în sine.

Vai de capul cui?

Mi se pare mie că seismul din Japonia e un prilej nu de a compătimi poporul japonez ci pe cel român. Nu am auzit vorbindu-se despre “săracii japonezi” ori despre “oraşele distruse de cutremure” ci moderatorii emisiunilor alături de invitaţii lor au tocat toată ziua subiectul insistând pe psihologia asiaticului, pe comportamentului acestuia în situaţiile de genul ori pe rapiditatea cu care oraşele disturse vor renaşte din propriile dărâmături. Ne-am amintit, ca la fiecare cutremur major în oricare colţ al lumii, că România este şi ea o ţară care stă pe un butoi de pulbere gata să explodeze oricând, am adus în discuţie lipsa informării cu privire la primele măsuri care trebuie luate în caz de seism ori câte blocuri vor cădea la un cutremuraş, asemenea castelelor de nisip.

Domnişoară? Mă scuzaţi!

Mi se par aşa hazlii femeile ajunse pe la 60 de ani care, nemăritate, au pretenţia de a fi numite domnişoare. Vai de capul tău să-i spui “doamnă”! Privirea ei, dacă ar avea puteri ar ucide. De ce ţin aşa mult la statutul de domnişoară? Şi mai ales de ce se simt atât de jicnite când sunt numite “doamne”? E rău să ţi se spună “doamnă” la 60 de ani? Mai ai pretenţii ca aproape de vârsta pensionării să arăţi ca o fată de 20-30 de ani?Mi se pare un statut onorabil pentru o femeie trecută de prima tinereţe iar apelativul de “domnişoară” îl văd ca pe o bătaie de joc. Numai un soţ te poate face doamnă? Vârsta, experienţa de viaţă, cultura, poziţia socială nu au niciun rol?

Nu vă neglijaţi sănătatea!

Boala şi moartea nu ne întreabă dacă suntem tineri, dacă avem copii de crescut, dacă abia începem să dibuim viaţa sau dacă avem de terminat atâtea lucruri începute. Îţi aminteşti de toate astea abia când cineva tânăr moare. Nu ştii cum să defineşti sentimentele care năvălesc peste tine toate odată la aflarea unei astfel de veşti. Îţi vine să tragi la răspundere pe cineva, de cele mai multe ori pe Dumnezeu, să baţi pe cineva dar mai ales te întrebi retoric “de ce?” De ce o fată la fel de tânără ca mine a fost înfrântă de boală? A avut tot ce-i trebuia ca să se ia la trântă cu boala necruţătoare, însă rahatul ăsta de cancer e mult mai puternic decât dorinţa de a trăi.

Când plângi fără motiv I

Da, ştim, big girls don’t cry, bărbaţii adevăraţi nu plâng, nu trebuie să plângi fără motiv, etc, dar are şi plânsul ăsta rolul lui şi nu întotdeauna e semn de tristeţe. Însă întotdeauna plânsul adevărat este o trăire initimă. Unii au fost învăţaţi că e un  semn de slăbiciune să plângi, mai ales în public. Alţii, din cauza firii lor emotive, plâng mult prea des şi simt nevoia unui umăr pe care să o facă.

Mai este loc şi de acte eroice?

Ştirea că o studentă de 21 de ani a murit într-un incendiu în încercarea de a salva o altă tânără nu poate să nu te emoţioneze. Nu o cunosc pe fată deşi e probabil să o fi văzut vreodată pe stradă, deşi e probabil să-şi fi riscat şi pentru mine viaţa dacă ar fi fost nevoie. Nu ştiu cine e, ştiu doar că era prin zonă în momentul în care un bar dintr-un campus universitar din Iaşi a luat foc. Nici măcar nu era în acel bar în momentul când a izbucnit focul. Am auzit că cei mai mulţi stăteaua şi priveau îngroziţi flăcările. Poate se gândeau la vieţile lor şi ale celor pentru care trăiesc…Poate se gândeaua că nu merită să bravezi când în joc e pusă viaţa ta…

Întâlnire cu Dinescu

Pe Mircea Dinescu îl cunosc de la emisiunea Tănase şi Dinescu, în special, şi puţin din Academia Caţavencu, Plai cu boi şi Aspirina săracului. Îl ştiu mai mult din editoriale şi din dezbaterile TV şi mai puţin din poeziile sale. Spre ruşinea mea nu ştiu decât o singură poezie, de fapt e un cântec al cărui versuri nici măcar nu ştiam că sunt scrise de Dinescu-“Mai ştii”. Probabil că i-am subestimat puterea creatoare de am rămas aşa uimită şi nu m-am obosit să-i citesc opera.

Cântecele lor

Nu ştiu dacă este doar o iluzie sau chiar aşa se întâmplă, dar în glasul cântăreţilor de peste Prut regăsesc o mare durere. Mi se pare că îşi pun toate supărările şi toate dorurile în cântec. Şi se pricep atât de bine! Când eram mică muzica din Moldova venea pe casete şi la televizor. Atunci nu ştiam de ce mi se par atât de speciale melodiile cântate de moldoveni, însă azi cred că am aflat. Transmit toată sensibilitatea şi toate dorurile pe care le-au strâns în suflet de atâţia ani.