Bloguri-cărţi

Sunt cărţi pe care le citesc cu sufletul la gură, care mi se lipesc de mână şi mai apoi de suflet, mai ceva ca timbrul de plic. Există cărţi pe care le citesc în cadă, în autobuz, când mă spăl pe dinţi, când am şi nu am câteva clipe libere. Sunt bloguri pe care le citesc asemenea cărţilor. Mi-e imposibil ca pe acele bloguri-cărţi să văd doar posturi. Toate acele istorisiri, banale la urma urmei, sunt mai mult decât atat. Devin poveşti de viaţă, scrise atât de bine încât uneori am impresia că literatura nu-i ficţiune, că iubirea ca în basme este tot atât de reală precum femeile puternice asemenea Mirandei Priestly ( “The Devil Wears Prada”).

O intrebare

Am o problema careia nu-i gasesc rezolvarea: cand vreau sa postez un comentariu pe un blog “.wordpress.com” imi apare un mesaj ( “That email address is associated with an existing WordPress.com account, please log in to use it.”) iar comentariu, bineinteles nu este postat.

Chiar și pentru unul

Dacă aș fi actriță, aș juca doar pentru sutele de scaune goală din sala de spectacol și pentru singurul meu spectator, flancat de acestea. Dacă aș fi cântăreață, aș cânta într-o piață goală, cu un singur ascultător în mijlocul ei.Dacă aș fi scriitoare cu un singur cititor al cărților mele, aș scrie mii de rânduri pentru acel însetat de poveștile mele.

Blogul sunt eu?

Poţi cunoaşte un om doar citindu-i blogul?  Spunem e blogul meu, e casa meu deci pot fi cine îmi doresc. Ajungem să fim cunoscuţi prin prisma a ceea ce scriem atât cât ne dorim noi. Uneori când ne aşezăm în faţa monitorului ne punem involuntar masca de Superman ori Superwoman deoarece în viaţa reală nu putem sau nu avem curajul să fim astfel. Oricum cei mai mulţi cititori nu ne cunosc deci putem fi oricine vrem. Dezamăgirea vine atunci când chiar ajungi să cunoşti acel om şi-ţi dai seama că nu e deloc aşa cum ţi-a lăsat blogul său personal impresia că ar fi.

Pseudo-jurnal

Sunt bloguri şi bloguri. Bloguri scrise de autor numai pentru sufletul său, bloguri scrise asemenea ziarelor pe care le poate vedea toată lumea şi mai sunt şi blogurile care par a fi dedicate exclusiv cititorilor. Am impresia când intru pe unele bloguri că  deschid coperţile unui jurnal intim interzis mie şi altor priviri indiscrete. Mă simt vinovată de indiscreţie deoarece autorul blogului povesteşte cu atâta intimitate despre oameni şi întâmplări atât de personale şi necunoscute mie încât aproape că simt privirea dezaprobatoare a posesorului jurnalului-blog. Dar încep să mă consolez spunându-mi că dacă ar fi vrut să fie un blog secret, nu ar fi fost pe net, la dispoziţia tuturor. Mulţi spunem că ne-am făcut blog pentru a-l avea ca reper peste ani, pentru a nu ne pierde în tumultul vremii ideile şi amintirile pe care le avem acum sau pentru a ne aşeza într-un singur loc gândurile şi pentru a le împărtăşi celorlalţi din experienţele noastre, pentru a ne exersa talentul scriitoricesc. Mă regăsesc în toate astea: iniţial mi-am făcut blog pentru că aveam prea multe idei iar jurnalul intim era prea puţin pentru ceea ce vroiam eu. Mereu am fost o fană a jurnalelor, le mai am şi acum pe cele din timpul adolescenţei. Uneori le mai răsfoiesc şi mă minunez de mintea şi “problemele” pe care le aveam acum zece ani. Aşa vreau să se întâmple şi cu blogul: peste zece ani vreau să-l recitesc şi să mă minunez de gândurile mele, de ceea ce sunt acum. Spre deosebire de jurnalele care stau aruncate printr-un sertar, blogul simt că are viaţă. În fiecare zi există măcar o persoană care să nu fie de acord cu ceea ce scriu sau căreia să-i placă ideile mele. Blogul e dinamic şi mai puţin intim.