Copiii mari

Probabil nu vom fi niciodată prea mari, prea puțin copii când vine vorba de Moș Crăciun ori Moș Nicolae, de zăpadă, de bucuria cu care împodobim bradul de Crăciun ori de crezut în vise. Probabil nu vom înceta niciodată să fim copii pentru părinții care vor păstra mereu obiceiurile care ne făceau fericiți în copilărie. Oare ei nu ne lasă să creștem ori noi nu vrem să devenim adulți?

Un alt post despre aceeași toamnă

Toamna are muzica sa, liniștitoare pentru sufletele zbuciumate și încălzite de prea mult soare estival. Parcă și oamenii au intrat într-un ritual nerostit, în care vorbesc mai puțin și în șoaptă, de teamă să nu spulbere cu brutalitatea vorbelor începutul acestei magii. Un pui de pasăre vesel și neșiutor cântă de zor în plopul din fața feresterei. Încă nu a avut timp să învețe că viața lui scurtă de pasăre nu înseamnă numai zile lungi și calde de iulie. După o vară de amorțeală, a venit vremea copacilor să se răzvrătească sub cerul parcă mai albastru și mai rece de început de septembrie, e timpul lor să țină pe coroanele firave și îngălbenite de vreme, imensul cer.

Albastru şi fericire

O mare și-un munte despărțite de o căsuță mică și veselă. A mea! O căsuță ca un par între cer și pământ, cu pereți de piatră rece și ferestre mari care dau spre mare. Nu am văzut niciodată portocali înfloriți dar mi-aș dori ca ușa grea, de lemn a casei să fie străjuită de portocali pitici. În față o mare albastră și sarată, în spate o grădină colorată.