Melancolii de vară

Poate că nu e potrivit să vorbesc acum despre vară, când acest septembrie blând îmi amintește că și toamna are meritul ei de a fi memorabilă. Dar pe mine vara mă ajung cele mai multe doruri și melancolii. O fi ceva în albastrul cerului, în dogoreala soarelui sau în violența furtunilor. Sau de vină să fie cireșele roșii asemenea sentimentelor, câmpiile, mirosul cărților de povești, pădurile… De toate mă leagă o amintire. Și toate amintirile se revarsă în mine.

Un gând bun și de la mine

Pentru că e acea perioadă din an în care cred că urările și dorințele se adeveresc, pentru că mi-e drag de voi și pentru că mi-e dor să scriu, vă trimit tuturor gândurile mele calde și-mi doresc ca la fiecare să ajungă (indiferent că vă aflați în Spania, Italia, Anglia, America ori România) măcar o fărâmă de fericire și un strop de lumină divină.

Copiii mari

Probabil nu vom fi niciodată prea mari, prea puțin copii când vine vorba de Moș Crăciun ori Moș Nicolae, de zăpadă, de bucuria cu care împodobim bradul de Crăciun ori de crezut în vise. Probabil nu vom înceta niciodată să fim copii pentru părinții care vor păstra mereu obiceiurile care ne făceau fericiți în copilărie. Oare ei nu ne lasă să creștem ori noi nu vrem să devenim adulți?

Un alt post despre aceeași toamnă

Toamna are muzica sa, liniștitoare pentru sufletele zbuciumate și încălzite de prea mult soare estival. Parcă și oamenii au intrat într-un ritual nerostit, în care vorbesc mai puțin și în șoaptă, de teamă să nu spulbere cu brutalitatea vorbelor începutul acestei magii. Un pui de pasăre vesel și neșiutor cântă de zor în plopul din fața feresterei. Încă nu a avut timp să învețe că viața lui scurtă de pasăre nu înseamnă numai zile lungi și calde de iulie. După o vară de amorțeală, a venit vremea copacilor să se răzvrătească sub cerul parcă mai albastru și mai rece de început de septembrie, e timpul lor să țină pe coroanele firave și îngălbenite de vreme, imensul cer.