Mi-e dor de normalitate

Mă uit la hainele mele din dulap și nu-mi imaginez când vreodată le voi mai purta. Mă întreb care mai este rolul pantofilor și un obicei atât de simplu, pe care l-am făcut de mii de ori, îmi lipsește atât de mult. Pe atunci era normal să te încalți fără să te gândești la asta, era normal să stai să aștepți semaforul să se facă verde, să intri la Zara și să probezi rochii. Mie mi-e dor de normalitatea aia banală.

Mi-e dor de oameni și de străzi. Mi-e dor să arunc geaca pe mine și să încui ușa pe exterior. Mi-e dor de fiecare lucru, făcut inconștient, repetat de mii de ori, de care nu mi-am pus problema că se va sfârși brusc, într-o zi. Mi-e dor de zilele în care puteam citi despre locuri și oameni, despre diete și mici frivolități, fără să reactualizez paginile de știri din 30 în 30 de secunde.

Încerc să-mi amintesc când a fost ultima întâlnire cu mai mult de patru persoane, ultima dată când am râs și am vorbit unii peste alții. Îmi amintesc ultima zi în parc, era 10 martie și nu mă gândisem serios că de a doua zi nu voi mai vedea toți oamenii ăia cu care mă întâlneam aproape zi de zi. Nu știam că vom lipsi, că ne vom lipsi unul altuia. Nu am spus nimănui “să ne revedem cu bine!”. Pe atunci era normal să te revezi oricând, de ce să nu ne revedem cu bine?

Acum abia aștept să ne revedem cu bine! Oricând ar fi….

sursa foto



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: