Evoluția iubirii

Să tot fie vreo 17-18 ani de când o prietenă m-a întrebat cum recunosc iubirea. Pe atunci, toate iubirile mele erau doar începuturi. Nu treceau de faza obrajilor rumeniți de emoție și a împletirilor “accidentale” a degetelor sub pătura întunericului, în vreo sală de cinema sau pe la vreo petrecere cu prea multe melodii de dragoste și prea puțină lumină. În vremea aia credeam că tot ce zboară în stomac se numește iubire. Nu sunt de acuzat, că doar toată lumea iubește așa la început.

Neavând experiența unor relații anterioare, de lungă durată, eu însămi neștiind ce simți când iubești, ci doar când nu iubești, m-am apucat să-i prezint fetei viziunea mea asupra iubirii. O viziune plămădită din zilele cu palme umede de emoții și parfum B.U. în exces, din prea multele ore petrecute în fața oglinzii și din prea puținele mesaje care-mi făceau nopțile moi și albe. Îndrăgosteala mea era serioasă și dramatică, așa cum îi șade bine oricărei trăiri fragede.

Mărturiseam ca unui duhovnic că a iubi înseamnă a simți fluturi în stomac și furnicături în degetele de la picioare, când el se află lângă tine și îți vorbește dar și când tu visezi în patul tău, cu ochii deschiși la el. Când abia descoperi iubirea, o simți din plin la nivelul fiecărei celule, o simți în palme, în stomac, în inimă, în ochi, în brațe și mai puțin în creier. La 15-16 ani, iubirea este organică, aproape că o simți cum circulă prin vene. Nu are nimic prozaic in ea.

La 15-16 ani aveam impresia că iubeam toți băieții care mă țineau de mână, care îmi vorbeau sau treceau cu privirea prin mine, dincolo de mine. Așa vedeam eu iubirea atunci. Mă îndrăgosteam de curtoazia iubiților mei, de încrederea pe care și-o puneau în mine, de tandrețea lor, de un gest pe care îl regăseam atât în dorințele mele cât și în purtările lor.

Dacă astăzi, aceeași fostă prietenă m-ar întreba cum poate recunoaște iubirea, i-aș spune altceva. Modul în care iubim se maturizează odată cu noi. Ne dezvoltăm unele abilități în detrimentul altora: când suntem mai copți, parcă îndrăgosteala nu mai ajunge până în vârful degetelor de la picioare (ne-om fi înalțat noi?) dar ajunge mai repede la cerebel, fluturii nu mai zboară roiuri în stomac, dar gândurile negre și dorurile se adună stoluri în suflet. Iubești matur, cu capul pe umeri, conștient de imperfecținile sale și de bătaia de cap

Acum, i-aș răspunde că cel mai mult simți iubirea în absența celui iubit, dar mai ales când vorbește la telefon la 2 m de tine. Că dacă a rămas o felie de pâine, iar tu vrei să mânci unt dar te gândești că poate și jumătatea ta vrea zacuscă, așa că i-o lași lui. Iubești atunci când nu te visezi singură în viitor, când uiți să vorbești la singular și gândești totul la plural, când nu mai poți respira la gândul că celui pe care îl iubești i s-ar putea întâmpla ceva. Când gândul că ție ți s-ar putea întâmpla ceva este insignifiant pe lângă cel că lui i s-ar putea întâmpla ceva. Poți iubi și fără fluturi în stomac. Vezi mai departe de emoțiile profunde și ești mai prozaic, nu-ți mai pierzi capul așa ușor pentru că nu-și permiți să te joci de-a despărțitul, oricât de dulce ar fi împăcarea.

Iubirea e atunci când te vezi mai departe de prezent, când te gândești de două ori înainte să greșești cu premeditare pentru că acum, acțiunile tale vă privesc pe amândoi, nu doar pe tine. Știi că iubești atunci când te simți comod și nu ți-e teamă de ridicol.

Acum știu sigur că i-aș spune că iubirea o simți tot timpul și nu ai nevoie de semne ca să o recunști, pornește din tine și te învăluie fără să te  poți diferenția de ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: