Cel mai greu mi-e de el

În 11 dimineți am făcut clătite de patru ori, am spălat cinci geamuri, două perdele și două draperii, curățenie generală de vreo alte patru ori. Cred că aș mai putea să o duc în ritmul ăsta poate încă vreo 11×3 sau x20 de zile. Aș putea, în sfârșit să fac ordine în dulapuri, să bag la spălat până ajung la fundul coșului de rufe, să arunc maculatura de prin sertare.

Până să apară copilul blond în viețile noastre, erau frecvente zilele în care mă izolam voluntar și nu-mi era dor de mulțime, de sporovăitul la o cafea pentru că știam că toate astea sunt acolo și pot oricând să fac o plimbare prin oraș sau până la prietena mea, în celălalt oraș.

Mă uit la băiețelul meu de doi ani cum mă îndeamnă în fiecare dimineață să-l scot afară. El nu înțelege decât zece secunde, orice i-aș spune. Și după zece secunde îmi arată iar ușa și mă întreabă de parc. E clar că nu ar rezista 11×3 sau 11×20 zile. Mi-e milă de el când îl văd așa mic, băgat în probleme de oameni mari. În toată izolarea asta, cel mai greu îmi este de el, de izolarea lui, să-l țin departe de prietenii din parc, de leagăn și de trotinetă. Deseori se urcă pe scaunul de la biroul lui taică’su și își îndreaptă strigătul spre geam: “Carooool, Biancaaa! “. Așteapă câteva secunde, parcă un răspuns, după care o ia de la capăt. Și nimeni nu-i răspunde vreodată…

În fiecare seară îmi imaginez ziua când va revedea parcul pentru prima dată, după mult timp de stat în casă, când vom cumpăra din nou baton cu mac și înghețată. Ziua când va fi liber să se țină de mână cu ceilalți copii, când va putea alerga pe aleile din cartier fără nicio teamă.

Cel mai greu mi-e să-l văd pe el, așa izolat și dornic de libertate. Mi-e greu când țip la el pentru că toți suntem nervoși, închiși în afara primăverii care se întâmplă atât de firesc și de minunat, în ciuda grijilor noastre. Mi-e greu să nu-i pot fi totul în perioada asta. Oricâte povești am citi, prăjituri am face, jocuri am juca, îmbrățișări am împărți, văd că nu-i sunt de ajuns, că nu pot să înlocuiască nevoia de socializare, primii lui prieteni care până mai acum două săptămâni păreau să fie mereu acolo, la locul de joacă.

sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: