De la micuța fereastră a restaurantului cu lambriul din lemn se vede un bloc tipic comunist. Un bloc lung, cu 4 etaje și cu o curte interioară, cu balcoane înguste și ticsite cu borcane cu compot și gogoșari în oțet, cu pomul de iarnă din plastic, ghiveciul cu trandafirul chinezesc, toate acoperite de o perdea cu un model floral, la modă acum 20 de ani. Dar foarte actuală aici, și acum, chiar la sfârșitul ăsta de 2016.

Dacă închid ochii și mă concentrez doar asupra discuției și a paharului cu vin din fața mea, nici nu-mi imaginez că dincolo de fereastra restaurantului, de perdelele balcoanelor comuniste sunt copii care își fac temele, mame care curăță ceapa pentru sarmale ori bunici care trag tivuri la cearșafuri.

Părul îmi miroase a frig și a fum de frunze uscate. Femei cu paltoane cafenii și căciuli masive, de am impresia că au o vulpe sau un iepure în jurul frunții, bărbați cu geci de piele roasă la coate și buzunare, cu fețe triste și resemnate, trec pe lângă mine de nu mai știu dacă sunt aici, acum, sau dacă m-am întors în orașul natal, acum 20 și ceva de ani, la un sfârșit de an calendarisitc sau început de an școlar, când trotuarul miroasea a zăpadă proaspătă ori a frunze putrede de plop.

Poate nicodată nu am reușit să mă transpun cu atâta ușurință într-un loc, într-un timp. Chiar aici, în mijlocul trotuarului, pe lângă muncitorii grăbiți și elevii cu ghiozdane albastre, pot să mă întorc în clasa a V-a sau a VI-a, fără ca măcar să fac un pas înapoi, doar acolo, pe loc, din picioare, cu ochii închiși.

Strada miroase ca cea din copilăria mea, însăși mama mea avea un palton de culoarea toamnei, din vitrina unei alimentare răzbate o aromă de plăcintă cu varză, servită în hârtie cerată de către o vânzătoare cu bonetă albă și scorțoasă.

Nu-mi vine să cred că în altă țară, ca și cum ar fi pe altă planetă, copii, așa cum am fost și eu, vor avea aceleași amintiri despre copilăria lor pe care le am și eu acum, copilăria lor va avea același miros ca și a mea. E ca și cum orașul și tot decorul în care m-am făcut om mare s-au mutat cu tot cu blocuri, străzi, oameni și copaci în alt colț de lume. Și s-au conservat perfect chiar dacă eu nu mai sunt copil demult.

Și peste 30 de ani, când vor trece pe o stradă necunoscută dintru-un oraș străin, din altă țară, ca de pe altă planetă, când își vor strânge fularul în jurul gâtului, ori când vor intra într-o cofetărie cu miros de unt și vanilie, se vor recompune amintirile cele mai familiare și calde.

O țară necunoscută, o stradă străină și o cofetărie văzute pentru prima și ultima oară…Cele mai intime momente se pot naște în cele mai reci zile de toamnă și în cele mai străine locuri.

3 thoughts on “Jurnalul unei zile de noiembrie. Fix acum un an”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: