Într-una din seri am revăzut filmul My best friend’s wedding. Chiar și acum, la a treia sau a patra revizionare, scena mea preferată rămâne cea în care personajul Julianne e pe punctul de a-i mărturisi iubirea fostei jumătăți de suflet, Michael, care acum se pregătește de însurătoare cu o altă jumătate.

De fiecare dată când revăd partea asta, sper că până la urma ea își ia inima în dinți și o spune tare și răspicat cum că, de fapt, ea l-a iubit în toți acești ani, chiar și atunci când era singură sau cu alți iubiți, atunci când făcea recenzii la mâncare sau mergea la petreceri cu prietenul ei gay, George. Chiar și acum, când nu mai este al ei, așa cum nu a mai fost până atunci.

Și normal că acțiunea rămâne aceeași, pot să văd filmul și de 100 de ori. Julianne tot nu va îndrăzni să deschidă gura, chiar dacă pare că toate s-au așezat în favoarea ei, chiar dacă momentul perfect a  fost creat, și Michael aproape că o invită să-și deschidă inima și gura. “Mai perfect “de atât nu poate fi! La naiba, cuvintele se lovesc de buze și cu o înghțitură sunt trimise din nou în adâncul sufletului. Lasă clipa aia perfectă să treacă pe lângă ea…

De fiecare dată când văd scena asta mă gândesc la toate momentele unice pe care le-am avut o dată în viață, dar pe care le-am lăsat să treacă pe lângă mine, de prea multă teamă sau, pur și simplu, pentru că nu le recunoaștem.

Mă gândeam la oportunitățile care au apărut în viața mea și de care nu am profitat. Pe unele le-am lăsat să se ducă, dar de cele mai multe ori m-am amăgit cu gândul că vor veni altele. Și nu au venit sau au venit mult prea târziu, când nu au mai avut nici un rost.

Există momentul perfect pentru orice acțiune. Și niciodată nu va mai fi atât de favorabil ca în clipa în care îți asculți instinctul. Dacă nu ai curaj atunci, când inima îți dă ghes să o faci, nicicând nu vei mai avea atâta putere, nebunie și încredere să acționezi, să pleci, să spui ce gândești, să iubești, să plângi, să faci un copil, să sari cu parașuta, să-ți bagi picioarele în el de servicu.

Mereu altă dată vei cântări prea mult și acționa prea puțin. Prin vene îți va curge prea multe “dar dacă..” și prea puțină nebunie. Cred că am ieși mai câștigați dacă ne-am asculta mai mult instinctul și mai puțin vocile exterioare ale oamenii, prietenii, poveștile și inimile altora.

Dacă am avea curajul să ne asumăm acțiunile nebunești și curajoase, nu am mai pierde timpul în relații nocive, nu am mai iubi oameni care nu ne merită, nu am mai amâna începuturile și nu am mai accepta tot balastul de care alții se debarasează și-l așază pe umerii noștri.

Uneori avem un singur astfel de moment pe care îl simțim cu toată greutatea în suflet, în piept și pe buze, dar nu avem curaj să acționăm sau amânăm, și în final nu știu ce apasă mai tare: eșecul sau întrebările “cum ar fi fost dacă”…

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: