Nu-mi amintesc ca de-a lungul scurtei mele copilăriei în Satul uitat-de-lume să-mi fi fost teamă de ceva. Nici de întuneric, nici de furtuni, nici de câini, nici de oameni, de gândaci, de fantome ori de prispa de-o înălțime amenințătore pe atunci. Satul uitat-de-lume este raiul copilăriei mele. Singurul spațiul și singurul timp în care mi-am permis să mă ridic cu totul, să văd până unde pot să ajung, fără să-mi fie teamă de obstacole. În care m-am oprit cât am avut nevoie, în care mi-am permis să fiu eu. Este singurul loc din universul ăsta infinit în care nu mi-a fost frică de nimic.

Eram noi doi, bunicul și cu mine. La prânz măncam scrob cu mărar, adus din grădină, și ciuperci culese din pădure și coapte pe plită. Îmi făcea gogoși și lapte cu cacao. Da, bunicul meu care seara dădea oile în strungă, spărgea butucii de lemne, lucra pământul, cu mîinile lui aspre frământa coca pentru gogoși. Mi se părea cel mai puternic și știam că forța lui mă va apăra de tot ce-mi amenința echilibrul lumii de atunci. Cu aceleași mâini mă mângaia pe creștet sau îmi alegea porumbul cu mătasea cea mai crudă pentru ca eu să-mi fac păpuși. Nu-mi amintesc ca vreodată să fi ridicat acele palme puternice asupra mea.

Nu-mi amintesc ca vreun element să-mi fi produs coșmaruri, nu-mi amintesc să mă fi trezit în vreun miez de noapte îngrozită de fantome ori de zgomote. În schimb îmi amintesc covorul țesut pe care cădea soarele în fiecare dimineață, îmi amintesc masa rotundă de lemn, grădina cu iasomie, trandafiri și bujori din fața casei, cele cinci scări până la bucătărie, cireșele negre, merele mărunte și dulci. Îmi amintesc puloverul din flanel maro cu dungi negre al bunicului.

Îmi amintesc tot. Iar copilăria mea are miros de mere proaspăt date în pârg, de foc de lemn de salcâm și mămăligă cu lapte. Cea mai liniștită și exuberantă perioadă a copilăriei mele a fost cea petrecută în Satul uitat-de-lume. Și nici măcar nu pot să o văd ca pe un proces de pierdere a timpului și a vieții, ci de formare a mea. Copilăria mea nu s-a consumat, anii mei nu au trecut în Satul-uitat-de-lume, ci acolo s-au format toate. Geneze mea începe acolo.

Acel loc a rămas etalon pentru toate aminitirile rurale. Un fel de tipar în care încerc să potrivesc toate satele pe care le voi mai străbate, toate casele din lut în care voi mai intra, toți merii dulci și toate vacanțele, toți bujorii și toți bunicii. Și toți se vor raporta la un singur sat și un singur bunic- cei ai copilăriei mele. Ai mei. Și nicicând și niciunde nu va mai exista un bunic mai bun și mai puternic decât al meu, un rai mai lipsit de pericole decât acolo. Nu-mi amintesc să fi suferit vreodată de doruri, de frig, de foame sau de cald. Niciodată nu am așteptat pe nimeni și nimic. Nu am dus dorul nimănui acolo, nu mi-a lipsit nimic din ce am și trăiesc astăzi. Aveam totul și totul de atunci îmi era de-ajuns.

Cele mai tragice despărțiri au fost cele de la sfârșitul verilor. Cele mai cumplite readaptări au fost cele cu orașul, cu apartamentul de bloc, cu strada, cu televizorul și cu lipsa copilăriei.

6 thoughts on “Satul-uitat-de-lume”

  1. Oh, frumoasa copilarie de la tara! mi-e dor de acele vremuri. Sunt recunoscatoare ca mai am bunicii si satul, desi e cam pustiu acum. De curiozitate, ce este scrobul? :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: