Și-am întâlnit atâția oameni nefericiți, care caută un loc fericit în care să-și înfigă adânc rădăcinile. Oameni debusolați și singuri, înstrăinați de părinți și de alte suflete cu care să împartă reușitele ori facturile, oameni învățați cu chiriile și paturile noi, mai ceva decât cu spălatul pe dinți.

Oameni care nu leagă nimic pe unde ajung, nu lasă nimic în urmă, poate doar o mână de cunoscuți, numiți, în mod exagerat, prieteni. Persoane singure și depresive care caută mereu aceeași liniște și fericire în țări și orașe diferite, în perspectiva unui nou început sau în promisiunea unei noi amăgiri.

Oameni care au schimbat acasă pentru prima oară la 8 ani, care încă nu și-au dat seama că împlinirea nu-și are căpătâiul într-un anumit loc, ci în anumite persoane- cele care te țin în loc, și oricât de departe ai pleca, trenul sau avionul tot la ele te aduce. Acele suflete pentru care te întorci întotdeauna, oricât de la capătul lumii ai pleca, oricât de fericit ai fi acolo și oricât de minunat și nou ar fi totul.

Aș vrea să le spun tuturor celor care caută cu frenzie liniștea unui cămin în toate orașele necunoscute, că de fapt tihna și căldura unui acasă o emană oamenii, și nu caloriferele ori podelele de lemn masiv. Nici casele cu etaj și mansardă de la marginea pădurii, nici cele din mijlocul orașelor nu țin de cald și singurătate. Iar în 300 mp nu îți este mai cald și nici mai plin decât în 30 mp. Nimic din ce este tangibil nu dă sentimentul de acasă așa cum îl conferă oamenii.

Siguranța aia pe care o cauți în pereții reci și albi, în podeaua de lemn sau în camerele de hotel se simte cu sufletul, nu cu mâinile, nici cu ochii sau nasul. Acasă e mai mult decât mirosul casei, moliciunea patului și  lumina caldă a veiozei. Acasă sunt sufletele spre care te întorci din fiecare călătorie, brațele care te cuprind la fiecare plecare, neștiutele lacrimi reținute pe aeroporturi și în autogări, la dus ori întors.

Cel mai acasă ne simțim acolo unde suntem iubiți și unde găsim oamenii care ne incălzesc, care ne conduc la tren sau ne țin de urât pe drumurile lungi, care ne așteaptă cu ciorba caldă și lenjeria de pat schimbată. Cel mai acasă este acolo unde simțim stabilitatea și pământul solid în care să ne crească rădăcinile, pentru că este imposibil să produci fructe când nu ai rădăcini, oricât de roditor ar fi solul.

3 thoughts on “Cel mai acasă nu e într-o casă”

  1. Iar eu cred că tu înțelegi ce am scris + sentimentul ăsta de acasă tocmai pentru că îl trăiești. Mă bucur că ai găsit oamenii care înseamnă “acasă”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: