Întotdeauna m-au speriat incertitudinea și necunoscutul. Din cauza lor mi-am domesticit trăirile și visele, mi-am permis mai puțin, am iubit cu teama de sfârșit, am privit cu neîncredere viitorul, și cu aceeași neîncredere spre mine. Mereu m-a speriat necunoscutul, poate nu la fel de mult ca incertitudinea.

Dacă stau să mă gândesc, pot spune că am fost o pacoste cu nesiguranța mea, pentru că eu niciodată nu puteam să accept ambiguitatea, trebuia ca totul să fie alb sau negru. Sufletul meu, după prima întâlnire, trebuia să știe dacă cel cu care mă vedeam are vreun plan cu mine, dacă m-ar putea iubi și peste 430 de întâlniri, dacă duminica viitoare mă  va aștepta pe peronul gării, dacă va fi tatăl copiilor mei… Eram o catastrofă care pretindea ceea ce nu ar fi putut oferi vreodată!

Eu nu acceptam un “poate” , un “vom vedea”, un “vorbim mai târziu”, “te sun când termin”. Pentru mine toți trebuiau să aibă răspunsurile potrivite atunci când consideram eu că este momentul potrivit. Din partea mea, lumea putea să dispară a doua zi, orașul să ia foc, el să-și rupă mâna, dar răspunsul nu trebuia să întârzie, nu era loc de echivoc. Trebuia să știu că viitorul meu va fi lin. Și câte minciuni nu am înfulecat pe nemestecate de dragul unei certitudini iluzorii. Nici nu voiam să aud cuvinte ce m-ar fi putut destabiliza.

Eu nu am știut să iau totul așa cum mi se oferea, fără siguranța unui viitor. Mereu mi-am dorit certitudinea unor mâini care să nu-mi dea drumul (chiar dacă mâinile căutate nu erau cele de care aveam nevoie), a unui om care să-mi promită că va fi mereu lângă mine. Cu obsesia pentru garanții și stabilitate i-am grăbit pe toți spre alte mâini mai relaxate, mai ambigue și mai normale.

E ciudat cum siguranța o pretind tocmai cei mai nesiguri și temători oameni. Așa cred ei că acoperă golurile și neajunsurile personale. Multă vreme am fost un astfel de om care căuta siguranța proprie în ceilalți. Mă îmbătam cu apă rece, pentru că în ciuda stabilității de care ceilalți mă asigurau, nicodată nu am simțit vreun transfer de încredere de la ei spre mine. Cam niciodată acea încredere nu am găsit-o în afara mea. Încercam să alerg cu picioarele altuia pentru că ale mele erau betege. Simțeam că mă prăbușesc dacă nu era așa.

Până într-o zi când cel care mă sprijinea a plecat și m-am văzut nevoită să mă susțin cu ce aveam. Că doar nu era să mor! Atunci am simțit că realitatea nu semăna defel cu ce îmi imaginam eu. Că greul ăla de care mă feream nu era chiar așa de apăsător pe cum credeam, și nici picioarele mele nu erau chiar așa de betege. Mă puteam bizui pe ele, la fel și pe inima mea, pe tot ce scosesem din uz de teama unui colaps.

Mi-a luat ceva timp până am deprins să mă bizui pe mine, să iau totul cum vine, să nu mai caut răspunsurile care să mă liniștească, înainte de a le veni vremea, să nu mai pretind garanții din exterior. Am învățat să trăiesc “acum”-ul, să nu mai aștept încrederi depline, care probabil nu vor veni vreodată. Încă învăț să accept mai ușor răspunsurile în doi peri, chiar dacă nu sunt cele mai liniștitoare. Încă învăț să ofer timp mie, să am răbdare și să nu grăbesc lucrurile, oamenii, să nu forțez cuvintele să iasă, dacă eu nu sunt pregătită să le aud. Încă învăț încrederea…în mine. Și numai eu pot să-mi ofer această lecție pentru că niciodată nu voi fi sigură pe mine cu încrederea altuia.

 

 

One thought on “Nu poți fi sigur pe tine cu încrederea altuia”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: