Astăzi m-am gândit la toți oamenii care nu mai fac parte din prezentul meu. Nu mi-am amintit de cei morți, ci de cei vii. Mai trec din când în când pe la fiecare în parte, poposind îndrăzneț și pe îndelete la imaginea și amintirea fiecăruia. De sub stratul consistent de praf am scos la suprafață pe acei oameni pe care-i credeam îngropați. Se pare că numai timpul a trecut, iar noi ne-am transformat în sentimente dulci-amare. Mă mai gândesc uneori la cei cu care, printr-o împrejurare sau alta, nu-mi mai intersectez existența, nu-mi mai împart cafeaua, drumurile ori secretele.

Mă întreb ce fac în lipsa mea….Intru pe paginile lor de facebook și am impresia că și-au realizat visele și în lipsa mea. Că își beau cafeau în continuare, că fac copii și merg cu ei în vacanțe, că râd, că iubesc, că sunt fericiți. Nici nu se poate altfel! Doar nu am fost axul central al nimănui. Dispariția mea din viața lor nu a produs nici un dezechilibru major, nu a oprit mecanisme, nici amintri. Nicio secundă viața lor nu a încetat să curgă în lipsa mea. Totul a fost fluid și natural, toți sunt împliniți, fericiți, își văd de viețile lor ca și înaine ca eu să le intru, ca mai apoi să dispar din cotidianul lor.

Și atunci, nu pot să nu mă întreb: care a fost scopul întâlnirilor noastre, de ce ne-am cunoscut?

Cred că uneori mă supraestimez sau evaluez greșit. Trecerea mea prin viața lor nicicum nu a semănat cu un uragan, ci mai degrabă a fost asemenea unei brize. Nu pot să nu mă gândesc dacă acele suflete se mai gândesc, așa, din când în când, la mine, așa cum o fac eu uneori.

Când în cercul monotoniei mele pătrunde un necunoscut, am obiceiul de a răscoli în acesta până la sufletul său bun. Meteahna asta mi-a adus în viață oameni generoși, cu sufletul mare, dispuși să mă iubească așa cum numai cei darnici știu să o facă.

Așa am cunoscut-o pe C., cea care timp de doi ani a fost singura mea prietena. Cea mai bună! A fost unul din puținii oameni din viața mea în care am avut încredere și la care mă gândeam cu liniște în suflet, așa cum cred că simt numai sufletele pereche.

Când s-a terminat totul, nici eu nu știu. Sau nu vreau să-mi amintesc. De ce nu ne-am continuat viețile noastre de fete tinere și fericite, cu plimbări prin parcurile orașului, cu supa de roșii pe care mama ei ne-o servea la prânz, cu discuții banale despre viitor, cure de slăbire, băieți, cu covrigi calzi la 60 de bani, cu felicitări dăruite de Crăciun…. Nu-mi vine să cred că au trecut șapte ani de nevorbire și resentimente….

Toți cei care sunteți departe de mine și ați ars (ori au căzut sub povara timpului) toate podurile care făceau legătura între noi existați în mine, vă păstrez exact așa cum erați în vremurile bune. Mă pun la curent cu viața voastră actuală, văd că pruncii vi s-au născut sau au crescut, că v-ați căsătorit, ați terminat facultăți, ați schimbat țări și orașe… Dar eu nu mă gândesc așa la voi. Pentru mine ați rămas ca în ziua despărțirilor sau a întâlnirilor, când sufletele noastre se încălzeaua așa cum o fac doi oameni rătăciți și înghețați în mijlocul pustiului: se bagă unul în altul și își împrumută căldura trupurilor. Așa ne-am încălzit și noi sufletele, așa îmi amintesc de voi…

6 thoughts on “Oamenii trecutului meu”

  1. Vai, citind randurile tale nu am putut sa nu ma gandesc si eu la oamenii care la un moment dat au facut parte din viata mea…la cat de bine ne intelegeam si cum, din pacate, cumva a reusit ca timpul sa secere legaturile dintre noi si s-o luam pe drumuri diferite.
    Si eu ma mai gandesc la ei din cand in cand, ba uneori ii mai intreb pe FB ce mai fac, dar simt printre randurile virtuale o instrainare rece, asemenea unui vant de toamna tarzie…

    1. Aceeași răceală o simt și eu, în ciuda vremurilor în care ne înțelegeam atât de bine și în care, între noi nu exista niciun fel de bariere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: