Am fost acuzată că sunt prea visătoare pentru vremurile și țara în care trăiesc. Totul a pornit de la postul anterior, cel cu fericirea. Cineva îmi spune că în bucătăria aia minusculă era un bătrân care mânca pâine prăjită pentru că avea gastrită sau își lua pastilele, nicidecum un om sănătos și fericit.

Da, draga mea prietenă care mă blamezi pentru idealizare excesivă, eu prefer să cred că omul care s-a trezit la 6 dimineața era un om fericit. Așa îmi imaginez eu. În primul rând m-am gândit la asta pentru că știu că toți vecinii mei sunt tineri, știu că în bloc nu locuiesc bătrâni. Asta nu înseamnă că într-un altul nu există un bătrânel cu gastrită care este nevoit să se trezească cu noaptea în cap pentru a-și potoli durerea de stomac. Sau poate o femeie însărcinată care trebuie să-și astâmpere foamea.

Îmi spui că visurile astea nu merg în România. Chiar așa să fie? Să nu mai existe în țara asta un singur om care să se bucure de lucrurile mărunte? Să fie toți bătrâni, măcinați de gastrite și insomnii? Mame cu mulți copii și cu zero lei în buzunar? Dacă aleg să scriu despre acești oameni, viața lor se schimbă în vreun fel?
Îmi mai spui că ai o prietenă cu șase copii, o mamă cu lacrimi în ochi și cu grija în suflet că nu are cu ce să-și hrănească pruncii. Șase copii! Mai are rost să te întreb de ce atât de mulți dacă ea are atât de puțin să le ofere?

Îmi mai vorbești de oameni bolnavi.
Îți spun că și eu cunosc oameni măcinați de boli crunte, mame divorțate și copii fără copilărie. Își plâng boala și singurătatea, dar mai știu că își găsesc în fiecare zi motive de a trăi.

Și, te rog, nu-mi vorbi de viața din România. Încă sunt aici. Draga mea, acolo unde trăiești tu, asistenta te pună să-ți cumperi branule? Când mergi pe stradă, calci în rahat de animale sau mai rău, aleargă câinii după tine? Când ieși din magazin, te întâmpină mâna unui cerșetor? Când intri într-o pizzerie, te ustură gâtul de la fumul de țigară?

Eu nu cred că în țara aia civilizată în care te-ai mutat se întâmplă toate astea. Deci nu-mi spune mie că sunt o visătoare și că nu știu cum trăiește lumea în România!

Dar în același timp nu pot să nu observ și lucrurile bune și frumoase. Nu cred că în România toți oamenii sunt posomorți, fără motive de fericire. Eu încă mai văd pe stradă oameni care zâmbesc, bătrânei care se țin de mână, mame nu doar îngrijorate ci și împlinite.

Mă deranjează vorbele care ar trebui să mă facă să mă simt vinovată pentru fericirea mea, că mă bucur de viață, de iubire, de tot ce este enorm și minuscul. Nu am furat fericirea nimănui! Ce ar trebui să fac acum? Să scriu doar despre copiii care cerșesc la metrou, despre femeile bătute și bolnavii incurabil? Dacă nu scriu despre ei, nu înseamnă că nu există. Văd realitatea zilnic.

Da, sunt o visătoare care trăiește printre “nori roz de vată de zahăr”- așa cum spui tu, dar asta nu înseamnă că sunt naivă ori proastă. Așa aleg eu să simt și să trăiesc.
Fiecare este responsabil pentru deciziile, acțiunile și gândurile sale. Fericirea ne-o mai facem și noi…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: