Pe Cristina am să mi-o amintesc mereu la șase ani, mereu în pat și cu pielea capului netedă ca palma mea. Era firavă și cu ochii albaștri, avea o căsuță roșie de jucărie și știa cine sunt Eminescu și Mihai Viteazu. Eram de-o vârstă.

Eu la șase ani știam să-mi rupt pantalonii în genunchi și să-mi sparg capul. Pe Cristina la 6 ani o dureau oasele și obosea repede. Părinții ei ne rugau să venim în dormitorul ei să ne jucăm. Nu cu ea, pentru că ea nu putea coborî din pat ci la picioarele ei, pe covor, cu căsuța roșie și restul jucăriilor la care noi nici nu visasem vreodată. Era un târg corect: Cristina simțea bucuria jocului prin noi, iar noi simțeam aceeași bucurie prin jucăriile ei.

Aveam șase ani și eram nătângă de-mi juleam coatele în fiecare zi, dar pe toată durata prieteniei noastre am înțeles că adevărul nu este întotdeauna suprem, că uneori nu te eliberează ci te limitează, așa cum boala ține captiv sufletul unui copil într-un maldăr de oase bolnave și grele. Știam că oricât de copil aș fi fost, Cristina nu era ca noi și diferențele astea trebuiau ascunse. Dacă ea nu putea alerga, nici noi nu o făceam, de aceea veneam în fiecare zi lângă patul ei și ne limitam la a face ceea ce i-ar fi fost și ei cu putință: să ne jucăm fără să obosim.

Atunci a fost prima oară când am preferat minciuna, pentru că nu poți să-i spui unui om bolnav că arată obosit, că este palid și slăbit și că va muri în curând. Le știe mai bine decât toți oamenii sănătoși, și de încurajări are el nevoie chiar dacă acestea vin sub forma unor minciuni frumoase.

Un om bolnav nu dorește să i se confirme realitatea în fiecare secundă, ci vrea speranță, chiar dacă aceasta se numește iluzie. Se agață cu toată vlaga de normalitate și de viață.

Era vara dinaintea toamnei în care intram la școală, și eram la bunici. Atunci părinții mi-au spus că a murit Cristina. Îmi amintesc senzația: m-a usturat inima și tot corpul, deși nu știam unde se află inima. Nu am plâns. Dar m-a atins ceva..o fi fost regretul că nu am fost acolo în ultimele zile ale ei, o fi fost ciuda că eu nu m-am ales cu jucăriile sau rochiile ei sau poate îmi era dor de ea….

Uneori e bine ca minciuna să aibă picioare lungi și să fugă mâncând pământul pentru a nu fi prinsă.

6 thoughts on “Minciunile sunt bune, uneori”

  1. Ce inima sa ai sa-i spui unui om bolnav ca nu mai are sanse de supravietuire? Ca e pe moarte? In plus, pana si tu speri la o minune. Sunt oameni care se vindeca miraculos datorita gandirii pozitive…
    Impresionant textul tau. Frumos, trist si emotionant. 🙂

  2. Mulțumesc, Nice, pentru aprecieri 🙂
    Asta gândesc și eu- cum să-i spui unui om bolnsv că nu mai are mult de trăit? Dar nu toți sunt așa, unii sunt reci și rănesc din cauza firii lor, fără să realizeze cât de mult rău fac.

  3. si eu cred ca uneori e mai bine sa spui o minciuna decat un adevar care raneste. cu atat mai mult unui om care e deja la pamant. cu ce ajuta adevarul tau daca ii dai lovitura de gratie?

  4. Decat sa-i scurtezi viata cuiva cu un cuvant , mai bine taci si da-i impresia ca va dura.E greu a fii copil si sa treci prin toate doar in cativa ani….

  5. Awww, Lili, ce mă bucur că ai lăsat acest comentariu 🙂
    Da, și eu îmi amintesc de ochii ei albaștri….și de blândețea ei.
    Când e vorba de durere și de doruri, parcă nici nu trece timpul.

    Și mulțumesc pentru like 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: