by Mă dor toate despărțirile prietenilor mei ca și cum ar fi ale mele. Un cuplu nu mai înseamnă doi oameni despre care să vorbești la singular, despre fiecare în parte, despre Sorin și Diana, ci te gândești la Sorinșidiana, ca un întreg, mereu împreună. Iar când te întâlnești numai cu unul din ei, nu ai cum să nu întrebi și de cealaltă jumătate. Nu mai este de vorba el și ea ci de ei împreună.
Când un cuplu de prieteni se desparte, moare ceva și în mine, trebuie să mă obișnuiesc cu individualitatea, cu Diana și noua ei viața, cu Sorin fără Diana. Când dispare cuplul, rămân momentele de stânjeneală și prudența pe care trebuie să o ai în vorbe, în gesturi, în gânduri.
Parcă nici nu poți să iubești în preajma unei jumătăți fără cealaltă jumătate. E ca și cum i-ai flutura unui flămând o farfurie cu mâncare dar i-ai interzice să se atingă de ea. Deci nu! Jumătățile suferinde trebuie tratate cu căldură și compasiune, cu dragoste și vorbe bune…
Despartirile intotdeauna dor. Pentru cei implicati direct, dar si pentru cei de langa.
Si pe mine m-a durut cand prietenul meu cel mai bun s-a despartit de iubita lui dupa doi ani. Dar am fost langa el si l-am ajutat cum am putut sa treaca peste.