Multe bloguri dragi mie și din a căror lecturare îmi făcusem un obicei atât de frumos și relaxant au fost parolate. E ciudat cum anumite tabieturi pe care le consideram firești sau persoane pe care nici măcar nu le cunosc, nu știu cum arată pot genera sentimentul ăla de  “îmi lipsește ceva, dar nu știu ce”. E ca și cum viața bloggerului s-ar fi încheiat brusc, odată cu limitarea accesului meu la blog- singura linie de comunicare între două persoane care nu s-au văzut niciodată.

Cu toate astea nu pot să nu mă întreb ce mai face “necunoscutul cel drag”, așa cum mă preocupă un prieten care pleacă într-o călătorie lungă și rămâne fără baterie la telefon.

Înțeleg că poate vrei să-ți ascunzi gândurile de anumite persoane, dar mai cred că e de bun-simț să-ți anunți cititorii că de mâine nu mai au acces la blog…Mai ales că de la bun început ai ales să-ți faci un blogul public. Mă simt lăsată pe dinafară, ca și cum eu, ca cititor și vizitator, aș fi egală cu zero pentru acel blog sau pentru bloggerul respectiv.

sursa foto

16 thoughts on “Privat…dar să știm și noi”

  1. Interesanta sincronizare a articolului tau:). Tocmai am facut o miscare de genul, mi-am inchis unul dintre bloguri si mi-am mutat articolele in alta parte, tocmai din cauza unor cititori nedoriti.
    E foarte neplacut sa simti ca nu mai poti sa scrii in largul tau si nu poti sa te exprimi dupa bunul plac, asa ca uneori iei decizii mai drastice.

    Si da, ai dreptate, nu e corect fata de cititori sa-ti parolezi blogul subit, fara nicio avertizare, insa e posibil si ca omul care scrie sa nu fie constient de fapul ca sunt persoane care chiar vor simti lipsa blogului. Uneori citorii sunt prea tacuti dand de inteles personei din spatele blogului ca e totuna daca are blog public sau privat.

    Spun asta pentru am fost si eu de cealalta parte. Am fost dezamagita cand un blog pe care il urmaream de 2 ani de zile a disparut, pur si simplu, intr-o zi. Si mi-a parut rau ca nu mi-am facut facut simtita prezenta mai des, poate asa, as fi incurajat existenta blogului.

    In orice caz, cei ce renunta la blog lor, ar putea macar sa lase o adresa de email unde mai pot fi contactati, exact ceea ce voi face eu acum.

    1. Eu mă bucur când văd vreun cititor nou, așa cum ești tu 🙂
      Dintre toți care și-au parolat/mutat blogul, o singura persoană mi-a trimis email cu noua adresă a blogului.
      Nu mă așteptam la asta și am apreciat gestul 🙂

  2. cam ai dreptate, Mazgalico. Si eu stiu multe bloguri disparute… si de unele dintre ele chiar imi pare rau… 🙁
    .. dar cred ca tine de educatie.. e un fel de a pleca fara a spune “bun ramas”

  3. Si eu citeam cateva bloguri pe care acum nu le mai pot citi. Si uneori mi-e dor sa mai citesc cuvintele acelor persoane, mai ales ca odata cu inchiderea blogului, nu mai stiu nimic de ele.

  4. „Mă simt”… mă rog, de fapt în situația generică de om care și-a pus blogul pe privat. Că mai bântui prin blogosferă, asta e altă mâncare de pește.

    Așa că punctul meu de vedere e o opinie de pe cealaltă parte a tranșeelor.

    Privesc blogul ca o chestie personală, deci un om are dreptul să îl închidă, să îl ascundă, după cum decide, nu trebuie să dea socoteală cuiva. Sunt situații și situații; la ce se întâmplase în acel moment, mă bucur totuși că nu am apăsat pe delete blog, ci l-am pus pe privat. „Închiderea” a avut cauze personale și încă nu văd clipa în care voi putea privi în ochi (metaforic) blogul și ce a însemnat dincolo de cuvintele scrise acolo, pentru că indiferent câte nu am spus pe blog, fiecare cuvânt scris acolo reflectă mii de cuvinte nespuse. Am ales să revin la câteva luni cu o lămurire, dar să îl pun la loc pe privat.

    Poate sună dur, dar eu nu cred așa mult în legături între blogeri. Dacă o persoană a vrut să se apropie de mine putea s-o facă în 3 ani de zile, am avut o adresă de mail disponibilă. Și chiar au fost trei persoane care cu puțină insistență au dat de mine. Acolo unde se încearcă, mereu există o portiță.

    Nu știu… dar privind în urmă mi s-ar fi părut mult prea patetic un articol de rămas bun, în care oricum n-aș fi putut da explicația reală, iar o serie de oameni ar fi început cu „Vai nu pleca bla-bla-bla”, din care nu știu câți ar fi fost sinceri.

    Iar când și-au pus alți blogeri blogul pe privat, unii poate dintre cei mai dragi (cât de drag îți poate fi un om cunoscut doar online), nu mi s-a părut motiv de tam-tam. Orice etapă din viață are un sfârșit.

    1. Îmi era dor de comentariile tale, Diana dar asta nu înseamnă că nu-ți respect dorința de a renunța la blog. De altfel, nu judec decizia nimănuia care își pune blogul pe privat, doar că mi-ar fi plăcut să existe o explicație. De fapt nu o explicație, mai degrabă un articol cu comentariile închise în care să ni se spună că blogul nu va mai exista (aici nu mă refer în mod special la tine).
      Nu știu, așa cred eu că este frumos să anunți pe cineva când pleci, chiar dacă nu poate fi vorba de prietenii strânse, dar în mod sigur o legătură a existat.

  5. Subscriu la ce spune Diana.
    Cand pui pe privat un blog banuiesc ca e alternativa la “delete”. Adica – nu vrei sa il stergi dar nici nu mai poti (ai chef, etc) sa intri , sa moderezi, sa raspunzi. Si poate ca n-ai chef sa il lasi deschis sa intre si sa zica fiecare ce vrea -provocandu-te oarecum la dialog.
    Ca intr-o casa in care nu mai locuiesti – nu vrei s-o transformi in muzeu ci doar sa pui lacatul pe usa si sa astepti. Daca va veni o vreme care va rezona iarasi cu atmosfera de acolo-o vei redeschide
    Sunt convinsa ca nu e usor sa stergi sau sa pui pe privat un blog in care ai pus suflet cativa ani………

    Iar daca legatura cu acel blogger chiar era “reala” sigur ai fi stiut de ce a inchis sau s-a mutat. Dar majoritatea nu sunt….decat niste rezonante de moment. Nu toti cei care au un blog cauta prietenii, legaturi, simpatii 🙂

    1. Nu vreau să se înțeleagă că eu sunt împotriva ștergerii/închiderii blogurilor. Fiecare face ce vrea cu blogul său, doar că mie mi se pare de bun simț să anunți când pleci. Fără să dai explicații de ce o faci, doar să o faci.

  6. Mazgalica – cum am spus – anunti cand ai o colaborare sau o prietenie cu persoana in cauza. Altfel ce rost are?
    Cand te muti din bloc bati la toate usile sa le spui vecinilor ca pleci? 🙂
    Zic asta pentru ca eu nu m-as gandi sa-mi inchid sau pun pe privat blogul decat daca m-as confrunta sufleteste cu o situatie care nu mi-ar mai permite sa ma exprim virtual cum o faceam. Si atunci n-as da explicatii……..as disparea si gata
    Sigur, ai dreptate multi sunt curiosi, vor sa stie ce s-a intamplat. Dar nu ne aflam mereu in dispozitia de-a da explicatii …..

  7. mie mi s-a reprosat ca nu mai pot intra pe blogul meu… nici acum nu stiu ce s-a intamplat, dar a fost o perioada foarte lunga ( aproape doua luni) in care nu s-a putut intra pe blogul meu… au fost zile in care nici macar eu nu puteam intra in blogul meu :(… acum pot sa intru, in schimb vad ca nu mai intra nimeni si asta ma face sa cred ca sunt, inca, probleme 🙁

  8. Eu pot intra pe blogul tău, și nu de azi de ieri. Parcă acum o lună și ceva țin minte că am vrut să intru dar erau ceva probleme. Acum e OK.
    Și la mine au dispărut vizitatorii, dar pun asta pe seama perioadei.
    Dar cel mai mult mă bucur că ai revenit 🙂

  9. inca nu am revenit :)… mai am ceva treaba pana prin august, apoi ma linistesc si ma asez si eu la scris. am avut si inca mai am un an foarte aglomerat (inspectii, competitii, examene), care m-au tinut departe de blog 🙂

  10. Citeam si eu un blog care acum are toate articolele sterse, dupa ce anuntase ca va lipsi o luna. Nu inteleg si recunosc ca ma macina curiozitatea, dar daca asa a decis, ii respect decizia. Mai enervante mi se par articolele puse pe privat. Adica omul scrie zilnic, il citesc si intr-o zi decide sa ascunda un articol. Iti lasa posibilitatea de a cere parola, dar eu nu ma deranjez. Am facut-o o singura data, erau chestii foarte intime acolo…

Leave a Reply to mazgalica Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: