Citesc La Medeleni. Acum când nu mai sunt copil dar mi-e dor să fiu. Ar fi fost un chin pentru mine să citesc cartea când aveam 10-12 ani, când gândul îmi era la jocurile mele, nu la năzbâtiile Olguței și păpușile Monicăi. Ce farmec avea pentru mine să stau în casă și să descopăr ceea ce aș fi putut face chiar eu?

Atunci eram sătulă de copilărie, o aveam pe a mea, nu-mi trebuiau evocări melancolice despre vacanțele de vară în satele Moldovei, nu eram dornică să ascult descrierile plictisitoare și parcă nesfârșite (așa credeam pe atunci) ale zilelor de toamnă- deoarece cunoșteam atât de bine sentimentul ăla de început de școală și sfârșit de vară. Știam și trăiam pe viu jocul personajelor, trăiam aceeași vacanță, odată cu Monica și Olguța, mă jucam cu aceleași păpuși, miroaseam aceleași flori de tei și mâncam aceeași dulceață. Cred că toate vacanțele de vară au miros de tei și gust de cireșe. Cred că toți copiii sunt Olguțe și Dănuți…Când ești copil nu trebuie să citesc La Medeleni pentru a trăi copilăria. Atunci trebuie să ieși afară și să o simți, trebuie să te cațări în copaci și să te dai în scrâncioburi făcute din frânghii legate de crengile merilor.

La Medeleni se citește cînd ești mare, când vara și mirosul de tei bat la ferestra sufletului adult. Când ți-e dor să fii Olguța, să te murdărești de cireșe amare pe rochie și să te certe mama. La Medeleni se citește când ți-e dor de bunici, de miros de iarbă, de priteni și de școală…Sau când vrei să mănânci bomboane fără să te gândești la siluetă. Nu-mi pare rău că nu am citit cartea când aveam anii Olguței. O descopăr acum, odată cu copilăria, parcă răsărită peste noapte din trecutul îndepărtat sub ochii mei, în monitorul unui laptop. Când eram de vârsta Olguței mă preocupa prea mult să trăiesc cartea, nu să o citesc.

Acum o devorez cu nesaț, în speranța că poate pentru o secundă aș putea să o mai trăiesc. Cum să citesc cartea la 10-11 ani, când eu eram nerăbdătoare să fiu adult, nicicum să rămân un copil? Dar îmi plăcea să fiu copil, îmi plăcea jocul, îmi plăceau păpușile. Nu știam ce înseamnă să fii om mare…poate tocmai de asta vroiam să ajung ca mama, să port tocuri, să mă fardez și să am copii. Pentru că, să fii mare însemna o joacă și puteai redeveni copil de fiecare dată când oboseai ori te săturai să crești copii sau să te duci la serviciu pentru bani adevărați. Sau să mergi desculță când te dureau picioarele de la tocuri. Acum vreau să se termine joaca de-a oamenii mari și să redevenim copiii care se cațără în copaci și se joacă cu păpușile de-a mama și tata.

2 thoughts on “Niciodată nu e prea târziu să retrăiești”

  1. Ce imagine sugestiva ai gasit pentru a ilustra ideea articolului. In acest moment imi doresc un singur lucru, sa fiu intr-un loc precum cel din fotografie…
    PS
    Mi-am terorizat azi toti prietenii cu intrebari despre un posibil camp cu maci in apropierea casei. Si, acum, il gasesc aici, pe blogul tau. Nu am vazut niciodata ceva mai frumos.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: