Verile sufletului meu

Odată vara însemna vacanță la bunici, câmpii verzi, greieri și lăcuste în iarba înaltă și un soare prietenos. Atunci însemna pădure deasă de salcâmi, apă rece de izvor și amurguri răcoroase cu miros de fum și mămăligă. Vara însemna cireși semeți la ai căror fructe nu ajungeam decât cocoțată dar mai însemna și vișini darnici care își aplecau crengile cu fructe până aproape de gura mea. Erau veri desculțe prin praful fin de pe drum, erau veri cu cireșe la urechi și coronițe de flori nemuritoare pe creștet. Erau veri cu priviri albastre dar și cu ochi negri de furtună care plângeau torențial și zgomotos de credeam că vine sfârșitul lumii. Erau veri cum nu vor mai fi….

Astăzi vara înseamnă asfalt încins, apă îmbuteliată în sticle de plastic, aer condiționat și înserări cu miros de benzină. Cireșii pe care îi escaladam până la ultima cireașă probabil că au uitat de mine iar vișinii de supărare nu-și mai coboară crengile să le culeg fructele acrișoare. S-au supărat pentru că astăzi culeg fructele direct de pe tarabă ori din lădițele magazinelor…Oare pădurea își mai amintește de mine? Pentru că eu nu o pot uita dar nici nu o mai recunosc. Salcâmii care atingeau albastrul cerului parcă sunt mai mici, poarta din fundul grădinii care îmi stătea mereu în cale, parcă e și ea mai mică și nu mai reprezintă un stăvilar de netrecut. Toate s-au micșorat…sau poate am crescut eu?

Astăzi nu e vară până nu miroase a pepene verde, a pastile de țânțari, a roșii și a castravete proaspăt tăiat. Atunci nu era vară până nu mergeam la bunici. Acum degeaba e vară dacă nu văd marea și dacă nu-i simt valurile la picioarele mele.

E vară abia când mă dezgolesc în rochii vaporoase, când trec, fără să-mi dau seama, de la căpșune la cireșe apoi la piersici și pepene. Pentru mine, cea de acum, vara înseamnă albastru, vuiet de valuri și tunete, înghețată de fructe de pădure ori vanilie, mult soare și dimineți care încep cu noaptea în cap. În verile demult apuse, nu simțeam canicula, țânțarii, poluarea ori traiul printre betoanele încinse. Astăzi le simt și datorită lor iubesc mai mult vacanțele la bunici, datorită lor albastru este și mai albastru, marea este și mai frumoasă iar înghețata și mai răcoroasă.

7 thoughts on “Verile sufletului meu

  1. Da, vara imi aduce cel mai mult aminte de copilarie si vacantele la bunici… zilele erau mai lungi, fructele mai bune, caci erau culese si mancate direct la sursa… cel mai mult imi placeau visinile, de la vecina din fata, zmeura de la noi din curte, prunele, atat cele de la noi de la poarta, de pe marginea santului, cat si cele de la vecinii din fata, care erau galbene si malaiete… si dudele, in mod special imi placeau dudele negre, alea care te patau :)… imi placea linistea de peste zi si galagia animalelor pe seara, si mirosul de fum, mai ales spre toamna… si multe alte lucruri marunte, de care stiam sa ne bucuram 🙂

    1. Am uitat de zmeură,dude și prune. Cu vișinile și prunele nu am amintiri prea plăcute pentru că bunica ne punea să le culegem de pe jos pentru rachiu, iar noi numai de asta nu aveam chef :))

    1. …și porumbul fiert sau copt pe jar, pâinea făcută în cuptor, roșiile care miros a roșii, merele încă necoapte…

    1. Câtă dreptate ai, Elena! Acum mi-am dat și eu seama de ce mă întorc atât de des la copilărie: e refugiul meu, singurul loc cert unde mă simt în siguranță. Viitorul…nu știu ce să zic…
      Te pup :*

Leave a Reply to elenad Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: