Eu îmi scriu viața

Admir oamenii deschiși care pot să-și expună viața cu șurință oricând și oriunde.  Eu am avut întotdeauna o reținere când a venit vorba de mine. Sunt un om care vorbește puțin și ascultă multă. Am început să-mi expun viața ceva mai mult de când m-am apucat de blog, însă și aici pun o oarecare stavilă. Nu o fac intenționat ci vine de la sine ca un fel de mecanism de autoapărare și protejare a cititorului. Toți avem nevoie de o supapă prin care să refulăm. În cazul meu, această supapă e blogul. Cu toate astea, am grijă să nu arunc toate frustrările și gândurile în rândurile posturilor. Respecul pentru cine mă citește mă reține să fac din blog un jurnal mult prea intim ori o ladă de gunoi unde să-mi depozitez toate frustrările și gândurile negre.

Ce simte sufletul meu atunci când mi se întâmplă ceva? Trebuie expus acel fapt pe blog sau îl păstrez numai pentru mine? Totul pornește de la sentimentul ăla pe care îl am pe moment sau mai bine zis de la instinct, iar eu am încredere în instinctul meu. Și apoi, nu cred că tot ce mi se întâmplă prezintă interes pentru cel care mă citește. Nu cred că este important ca cineva să afle ce am mancat azi dimineață sau cu cine m-am întâlnit la prânz .

Am văzut bloguri pe care se povestea, fără a se pierde cel mai mic amănunt, programul zilnic al autorului, ce face de când se trezește până ajunge iar în pat. Uneori se dădeau amănunte și din ce se întâmplă peste noapte, în pat. Am văzut bloguri în care viața cunoscuților devenea la fel de expusă pe blog ca viața autorului. Clar e că eu nu pot scrie așa și nici nu mi-ar plăcea să am un astfel de prieten care să facă din mine un personaj clandestin.

Eu îmi scriu viața în fiecare zi, dar încerc să ocolesc banalitățile ori lucrurile prea plictisitoare. Scriu ce simt și despre ce simt, poate că nu reușesc să recunosc toate aspectele importante din viață, dar în mod sigur le recunosc pe cele care mă frământă. Mă gândeam dacă ar fi fost să scriu tot ce am postat pe blog într-un jurnal clasic la care să am acces numai eu, ce aș fi schimbat? Cum aș fi scris posturile? Ca și în cazul jurnalelor clasice, uneori mi-e teamă de prea multă sinceritate, mi-e temă să mă descoper pe mine însămi așa că îmi mai cenzurez gândurile și nu le dau voie să ia o formă concretă. Dacă mi le-aș citi, nu aș mai avea nici o îndoială că ceea ce scriu este adevărat.

Ce-i ciudat e că mie nu mie greu să scriu gândindu-mă că mă citesc sute de oameni pe care nu-i cunosc ci am o oarecare reținere când mă gândesc că vor citi cei pe care îi cunosc și mă cunosc. Poate au anumite așteptări de la mine sau poate se miră să mă descopere într-un anumit fel pe care nu-l știau. Oricum ar fi, cert e că mi-e greu să scriu gândindu-mă la acei oameni. Dar nu întotdeauna, uneori mă bucur că între mine și ei există un mijloc prin care pot afla ce gândesc și simt pentru ei.

Am o reținere și când mă gândesc că peste câțiva ani mă voi reciti eu, mi-e teamă că voi fi prea dură cu mine, că mă voi acuza pentru modul în care am fost și am gândit la un moment dat.

22 thoughts on “Eu îmi scriu viața

  1. Daca as incerca sa-mi scriu viata, cu tot ce mi se intmpla, tot ce fac, tot ce traiesc in fiecare zi, ar insemna ori sa ma denigrez, pentru unii, ori sa ma victimizez, pentru altii… daca nu mai pot tine in mine, o frustrare de-a mea, pot merge la un psiholog sau un preot, pentru ca ei sunt persoanele care stiu sa asculte, sa dea sfaturi si sa fie discreti… si, la urma urmei, cu ce m-ar ajuta daca as scrie aici pe blog ce-am facut eu cu o seara in urma? Sunt lucruri care nu se spun, sunt secretele mele, iar secretele odata spuse altei persoane, deja nu mai sunt secrete. Mama mea, in urma cu vreo 10 ani, imi zicea: “Eu inca n-am ajuns sa te cunosc nici acum… nu stiu ce gandesti”. Sora mea, cand mi-a descoperit blogul si a citit ce-am scris ( e cititoarea mea fidela, de atunci) mi-a zis: “Nu stiam si n-as fi crezut ca tu sa scri… imi place cum povestesti, parca traiesc acele momente din copilarie citind ce-ai scris. Cat de bine iti aduci aminte, eu am uitat de mult”( erau niste amintiri din copilarie)… In alta ordine de idei, am cititori si elevi si colegi de-ai mei si e bine sa ma stie asa cum m-au cunoscut 🙂

    1. Și eu mă mir cât de vii îți sunt amintirile din copilărie, cum de reușești să evoci acea perioadă cu atâtea detalii.
      Copiii nu te întreabă la școală de blog, gen “doamna, când mai scrieți pe blog?” sau “doamna, mi-a plăcut ce ați scris aseară” ?

    1. Pe mine nu mă citesc părinții din simplul motiv că nu prea știu cum să ajungă la blogul meu.
      Spunea o prietenă care a trecut la un blog anonim că se simte mult mai liberă acum când nimeni nu știe cine este ea.

  2. Daca ai sti cate posturi am eu in drafts… Si am multe retineri in a le publica. Uneori ma tem ca cineva cunoscut ar putea descoperi blogul, si nu vreau sa afle povestea vietii mele. Alteori vreau sa le public pentru mine, pentru ca astfel as simti o descarare a sufletului…

    1. Știu, Delia, ce zici. Caută o formă prin care să le publici, dacă asta îți face mai mult bine 🙂

  3. mazgalica, am o eleva care ma cearta cand nu mai scriu :)… e clasa a VII a. Chiar mi-a citit tot blogul si ma citeste, de-aia e bine zic ca e bine sa pastrez o oarecare decenta in scrierile mele 😉

    1. Aha! Deci căutările de pe google care vin pe blogul meu, gen “draga mea, Carmen Sima” ori “soț profesor Carmen Sima” sunt ale elevilor tăi 🙂

          1. Il cauta parintii elevilor mei… m-a sunat o mama, in seara asta, sa dea fata(eleva de-a mea) la atletism. Sotul meu e antrenor de atletism 😉
            Vezi, exista o asemanare si in privinta numelui jumatatilor noastre 🙂

  4. Esenta consta, de fapt, in a scrie asa cum simti. S-o faci cursiv, sa vina de la sine, nu sa fie ceva fortat. Sa scrii mai mult pentru placerea de-a scrie decat pentru dorinta de-a impresiona.
    Asa cum avem libertatea de-a alege ce citim avem si libertatea de-a alege ce scriem…
    Anonimatul… e un aspect interesant si controversat. Ok, iti da o libertate de-a te arata asa cum esti in fata necunoscutilor. Si-n acelasi timp demonstreaza ca-n fata celor cunoscuti porti o masca.
    Bine, nu detin eu solutia ideala. Repet, cred ca e bine ca fiecare sa faca asa cum simte!
    🙂

    1. Îmi place ideea cu noi selectăm ce să scriem, așa cum selectăm ce să citim.
      Uneori, chiar dacă dorința de a scrie vinde de la sine, nu se întâmplă să fie cursiv scrisul, așa cum pățesc eu câteodată. Simt atât de multe și aș vrea să scriu tot ce simt dar parcă nu vor cuvintele să iasă.

  5. Eu imi dau seama ca e cazul sa nu mai scriu chiar tot ce simt (aproape) si sa ma mai cenzurez putin. Blogul era locul meu de liniste.

    1. De ce să te cenzurezi dacă te simți bine scriind în acest mod? Deranjezi pe cineva? Din câte am citit eu, blogul tău nu deranjează prin limbaj ori idei.

  6. Da, nu am deranjat pe nimeni pana acum, dar uneori ma gandesc ca poate ii plictisesc pe cei care citesc problemele mele.Dar unde e avatarul tau?

  7. Cred ca e normal sa existe o anumita retinere atunci cand scrii pe un blog, la urma urmei sunt lucruri care tin de viata personala si e irational sa povestesti cu lux de amanunte de faci zi de zi. E ok in schimb sa tratezi subiecte corelate la anumite pasiuni pe care le ai, lucruri pe care le faci si cam atat. Sunt de acord cu ceea ce ai scris in articol, si eu evit sa-mi expun viata in randuri, sunt multe aspecte pe care vreau sa le pastrez doar pentru mine.

  8. Stii care este ideea? Trebuie sa culegem numai lucrurile/intamplarile care merita tinute minte, care merite recitite peste ceva timp. Pana si o intamplare banala poate capata cote maxime daca stii unde sa pui accentul, ce anume sa scoti in evidenta. 🙂

  9. Interesanta tema ! Eu din contra, ii admir pe cei ce-si pastreaza un simt al intimitatii :). Bine, oameni care sa-si expuna cu adevarat mare parte din trairi, experiente, dar si numele, varsta si orasul sunt destul de putini. Altfel, sub protectia anonimatului, gasesti tot felul de povesti, unele reale, unele inchipuite.

  10. tocmai pentru că vreau să fiu liberă în ceea ce scriu, doar 3 prieteni ştiu despre blog. dintre sutele mele de prieteni (credeai că voi scrie… dintre sute… de catarge? 🙂 ) e o mare realizare că doar 3 au aflat şi că 3 mă citesc – nici aceia mereu. până la urmă, ei mă ştiu ca pe un cal breaz, ei mă văd mereu, mă aud la telefon. s-or fi săturat şi ei, odată şi-odată poate mai încetez să le umplu viaţa…
    mie nu-mi e ruşine să spun absolut nimic din ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea – şi o fac pentru că sunt oameni ca mine, disperaţi cândva, care caută pe net şi aş vrea să ştiu că i-am ajutat într-un fel sau altul… mi-o pot imagina pe Mădălina Manole căutând insecticidul pe net, după ce tastase … cum să mă sinucid, cuvinte pe care le am cel puţin de 2 ori pe zi în căsuţă…
    aşa că mi se pare că merită să fii vulnerabil, pentru a-i încuraja pe alţii că se poate depăşi orice problemă…
    ps. mi se pare mie sau ai schimbat tema? în mail te mai uiţi, câteodată?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: