Trecuse o lună de zile de când sădisem cu toată dragostea şi încrederea seminţele de panseluţe, rizomii de lăcrămioare şi bulbii de frezii. O lună de zile le-am ţinut sub calorifer la căldurică, departe de gerul aspru din nopţile de sfârşit de iarnă, le-am udat constant, le-am vorbit frumos şi le-am pus pământul cel mai bun pe care l-am găsit.

Timp de o lună de zile le-am privit cu dragoste şi vedeam cu ochii minţii seminţele deja ajunse flori colorate şi parfumate. În fiecare zi analizam pământul să văd dacă nu cumva vreun firicel vrea să scoată capul din sol. Eram tot mai nerăbdătoare să apară un muguraş, un fir plăpând şi verde, însă cu cât treceau mai multe zile fără să se întâmple nimic, cu atât deznădejdea îşi făcea cuib în sufletul meu. Nicio sămânţă nu vroia să germineze, nimic nu ieşea din pământ! După o lună de speranţe deşarte am încetat să mai cred că voi mai vedea floricele. Plină de ciudă că am investit timp şi bani în ceva ce nici măcar nu eram sigură că va ieşi, am aruncat înciudată ghivecele în balcon uitând aproape complet de ele.

Într-una din aceste zile, supărată din nu ştiu ce motiv şi cu gândurile departe, am ieşit pe balcon să întind rufe. Mai mult din obişnuinţă, mi-am aruncat ochii spre ghivecele cu seminţe de flori şi mare mi-au fost mirarea şi fericirea în aceeaşi măsură când am văzut că dintr-unul se ridică timid două frunzuliţe mici, mici dar destul de puternice pentru a da naştere florilor. Era dovada răbdării în ciuda neîncrederii mele.

De atunci parcă am început să iubesc mai mult florile neînflorite încă. Ca şi cum toate s-ar fi vorbit între ele, din acea zi, din fiecare ghiveci sterp până atunci au început să răsară firicele verzi. Mi-a părut rău că nu am avut încredere în mine, în ele, că nu am avut mai multă răbdare. Mi-a părut rău că la primul semn de slăbiciune din partea mea le-am aruncat aşa cum aş fi făcut cu o păpuşă fără o mână, ca mai apoi, când mâna i-a fost pusă la loc să prind iarăşi drag de ea.

Aici vroiam sa ajung: unii oameni sunt ca florile. Ne cer toată încrederea şi resursele sentimentale în schimbul împlinirilor pe care promit că ni le vor aduce. Aici greşesc ei că nu ne spun cât va dura aşteptarea, când se vor împlini promisiunile. Trebuie să avem răbdare cu ei şi să nu ne simţim dezamăgiţi când vedem că aşteptările nostre sunt peste măsura faptelor lor. Aici greşim noi că lăsăm regretele şi deznădejdea să se cuibărească în sufletul nostru. Unora le trebuie mai mult timp pentru a atinge acel nivel care nouă ne aduce bucurie.

Cel mai greu e să aştepţi şi să crezi că într-o zi te vei trezi cu o bucurie din partea celui în care ţi-ai pus toată încrederea, în ciuda timpului care trece şi nimic nu se întâmplă. Se va întâmpla când te aştepţi mai puţin şi într-un moment în care ai nevoie cu adevărat de un motiv de fericire, atunci când toate îţi merg prost, inima ţi se va umple de recunoştinţă în schimbul răbdării tale.

Mă gândesc că tot ca acele floricele trebuie să fie şi răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile noastre: apar atunci când avem nevoie nu când vrem noi.

14 thoughts on “Răspunsuri târzii şi aşteptări timpurii”

    1. Din Carrefour. Am văzut că erau de două feluri. Eu am luat din ăia pe care scria că pot fi plantaţi şi în ghiveci, în casă. Sunt zece bulbi şi au costat în jur de 8 lei.

  1. Frumoasă comparație…
    Eu aș putea să spun că aștept „revederea” cu floarea zambilei primite anul trecut, așa cum aștept revederea cuiva pe care nu l-am mai văzut de doi ani…

  2. ce frumos ai descris. ai putea fi scriitoarea mea preferată. la viitoarea leapşă despre cărţi te trec acolo, la întrebarea ce scriitor în viaţă aţi vrea să întâlniţi? nu râde, că nu glumesc.

  3. “Mă gândesc că tot ca acele floricele trebuie să fie şi răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile noastre: apar atunci când avem nevoie nu când vrem noi.”-o concluzi destul de buna- ar trebui sa ajungem mai multi la ea..

  4. ”Aici greşim noi că lăsăm regretele şi deznădejdea să se cuibărească în sufletul nostru. Unora le trebuie mai mult timp pentru a atinge acel nivel care nouă ne aduce bucurie.” – ce frumos 🙂 ar fi doar o mica dovada de iubire, sa gandim asa inainte de a pleca sau a alunga pe cel drag..

    Imi place si ce ai spus in comentariul de mai sus.. Si eu gandesc la fel: stim teoria, stim ce-i bine. Dar ce greu e sa ne straduim sa fim cum trebuie! E bine totusi ca realizam, asa suntem mai atenti cu noi si cu cei din jur 🙂 asa nu putem fi indiferenti. Chiar daca se intampla sa gresim..

  5. este in firea noastra, sa avem incredere. Avem nevoie sa scapam de ce ne apasa si sa impartasim cu ceilalti experientele noastre. Aici insa riscam sa cadem in naivitate si sa credem ca daca noi avem incredere in cineva, acea persoana, este de incredere.

  6. Ai avut o experienta minunata.
    E bine sa pui samanta intr-un pamant curat. Ce se intimpla insa cand o pui in pamant luat de undeva de pe camp ? Cu siguranta ca vei vedea mult mai curand frunzulite verzi. Pentru ca semintele de buruiene incoltesc mult mai usor, Si orice planta, cand rasare, se aseamana mult, pt ca dezvolta doua frunze la inceput. Cred ca stii , ca o saminta sa poata incolti (germina) trebuie intai sa se umfle (umezeasca bine)apoi “sa moara” “sa putrezeasca”, incit germenul de viata din ea sa aiba elementul de hranire initial, pina isi stabileste radacina. Sa stii ca plantele cultivate dezvolta acest proces mai lent decit buruienile Si poate ai observat ca, in timpul rece, viate tuturor plantelor se retrage in pamant, in radacini, sau ramane ascunsa in samanta , pina vine iarasi caldura si atractia soarelui si a lunii, si nu iese din pamint pana cand conditiile sunt prielnice. Si fiecare are ciclul ei de viata, o data pe an.
    Te-ai gandit vreodata ca fiecare om este la randul lui o “samanta” cu un proces mai lung de viata, care pana la urma ajunge iarasi “in pamant”? Cat de lung este acest proces de stagnare? Cand aceasta samanta merge in pamant, este ea coapta, adica contine acel germen de viata care o poate revigora, la venirea eternei Primaveri?
    As asemana omul cu un bulb de lalea, sau frezie, sau gladiola, care , dupa timpul de inflorire, dezvolta in jur o gramada de bulbi noi(in special la gladiole se poate observa,pentru ca le scoatem din pamant in fiecare toamna, lalelele si altele pot ramine cam trei ani in acelasi loc) totusi, viata fiecarei lalele , dupa ce cade floarea, chiar daca este vara, se retrage in pamant, si frunzele se usuca.
    Revenind la idee, putem noi fi siguri ca viata noastra va reveni odata la suprafata? Eu spun ca DA si am o GRAMADA de dovezi!
    Da ,trebuie sa avem rabdare in asteptare, dar nu putem sa ne asteptam la rezultat .daca n-am “plantat” si n-am “udat”. Mai multe explicatii, la cerere, oricand, si pe blogul de wordpress,com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: