Scriu din poziţia de soră mai mare

Nu ştiu cum e să fii al doilea sau al treilea copil la părinţi. Ştiu doar cum e să fii primul. Ştiu cum e să fii “cea mai mare” şi cunosc toate beneficiile şi dezavantajele pe care această poziţie mi le aduce.

Când eram mai mică nu aveam nevoie de sfaturile sau iubirea unei surori. Îmi era de ajuns să ştiu că am cu cine mă juca sau cu cine mă bate. Încă nu înţelegeam în totalitate semnificaţia cuvîntului “soră”. Aşa cum spuneam, când eram copil, surorile erau bune pentru joacă, bătaie, complice sau erau acele persoane pe care puteam da vina când făceam prostii grave. Era uşor să arunc pisica moartă în curtea surorii mai mici ştiind că aceasta nu va fi pedepsită la fel de aspru ca mine.

Îmi place să cred că eu am fost cea care i-a făcut responsabili pe părinţii mei. Întotdeauna primul copil este cel sacrificat, un copil al experimentelor şi al experienţelor. Oricâte cărţi despre îngrijirea copilului va citi viitoarea mama, tot nu va avea experienţa de a fi mamă înainte să nască. Părinţii vor creşte odată cu copilul. Deja la al doilea, mama nu se va mai panica ori de cîte ori acesta plânge fără motiv sau are puţină febră.

Primul copil nu este o binecuvîntare doar pentru părinţi ci şi pentru ceilalţi fraţi mai mici.

Cînd am mai crescut, destul de mult încât surorile mai mici să fie la şcoală, mi-am dat seama că eu am pierdut (sau nu am avut niciodată) o persoană de seama mea care să mă ajute la teme, să-mi dea exerciţiile rezolvate, caietele, cărţile ei. Cam aşa a fost şi perioada liceului sau a facultăţii. Că tot veni vorba de facultate, nu am avut o soră sau un frate mai mare care să-mi explice cum stă treaba cu facultatea…Mi-ar fi prins bine un frate mai mare care să-mi explice cum stă treaba cu sălile, săptămânile pare şi impare. La fel de bine mi-ar fi prins un frate sau o soră mai mare care să mă aştepte seara acasă când veneam de la facultate. Poate nu m-aş mai fi simţit atât de străină şi singură într-un oraş atât de mare şi nou pentru mine.

Tot din neajunsurile primului copil erau şi situaţiile de genul: lasă, că tu eşti mai mare şi înţelegi. Părinţii mă manipulau sau mă şantajau cu statutul meu. Sunt mai mare şi trebuie să mă comport ca atare, simţem că trebuie să mă ridic la nivelul aşteptărilor, să nu-i dezamăgesc. Cât de matură puteam fi în comparaţie cu sora mea, mai mică cu tre ani? Dar parinţii trebuiau să găsească o metodă de şantaj aşa că o băgau pe asta cu tu esti mai mare. Se presupunea că eu , dacă eram mai mare trebuia să fiu mai înţelegătoare, mai cuminte, mai responsabilă şi dacă se putea să preiau toate năzbâtiile surorilor mele asupra mea. Bineînţeles, şi pedepsele la fel…De ce fraţii mai mari trebuie să renunţe în favoarea celor mici? Dacă ne certam pe o păpuşă, eu trebuia să renunţ deoarece sunt mai mare…

Ce am pierdut eu ca sora cea mai mare?

Cînd eram mică aveam impresia că am pierdut iubirea mamei mele, că toată dragostea ei se canalizează asupra surorilor mai mici. Eram geloasă şi mereu îi reproşam că pe ele le iubeşte mai mult, că lor le acordă toată atenţia, că pe ele nu le pedepseşte la fel cum mă pedepsea pe mine. Tot ce aveam trebuia să împart cu surorile mele:dulciurile, jucăriile , hainele, patul…Era aşa de bine când rămâneam singură la părinţi. Atunci mă bucuram doar eu de tot ce împărţeam odată cu ele.

Cu toate astea, nu ştiu dacă am regretat vreodată că am fost sora mai mare. Am pierdut câteva lucruri de care surorile mele au beneficiat datorită statutului lor, dar cred că pot supravieţui şi fără ele.

Odată cu tine se naşte mama, se naşte familia, se nasc sentimente care nu se vor mai repeta sau nu vor mai fi atât de intense la a doua naştere. Când eşti cea mai mare, începi să înveţi ce e responsabilitatea atunci când ţi se pune cheia la gât şi ţi se spune “ai grijă de surorile tale mai mici”. Atunci devii un şef mai mic şi te bucuri că eşti sora cea mare. Îţi exerciţi puterea supremă de big sister asupra celor mai puţini norocoşi şi le-o retezi scurt, de sus: vezi că eu sunt mai mare şi eu hotărăsc dacă mergi sau nu în parc. Mămica MIE mi-a zis să am grijă de voi!

Uneori şefa era atât de absorbită de joacă, încât uita de ele. Nu doar o dată le-am pierdut ba chiar s-a întâmplat odată ca una din surori să adoarmă pe preşul de la uşă pentru că părinţii erau la serviciu iar eu eram şefa…care uitase că mai are două surori de care trebuia să aibă grijă.

Uneori surorile mai mici îmi dau lecţii de viaţă care mă fac să uit că eu sunt cea mai mare, şi că eu, s-ar presupune că am mai multă minte. Nu ştiu cum ar fi fost, unde aş fi fost astăzi dacă aş fi avut un frate/o soră mai mare. Nu-mi imaginez cum ar fi fost altfel şi nici nu vreau să fi fost altfel. Nu vreau alte surori, chiar dacă uneori bătăile se lăsau cu vânătăi, ne uram şi ne “dezmierdam” ca la uşa cortului cu vorbe de alint “proasta proastelor, vaco, chioaro, eşti cea mai urâtă, pe tine nu te iubesc mămica şi tăticu’…”

 

14 thoughts on “Scriu din poziţia de soră mai mare

  1. Oricum am fi, bine că avem cu cine ne compara 🙂
    Fiecare poziţie vine cu avantajele şi dezavantajele ei, însă nu ştiu cum e să fii singur la părinţi.

  2. Eu am fost fratele mai mare si am incasat-o de multe ori pe principiul “Tu esti mai mare, de ce nu ai avut grija de ea?” desi e cu 2 ani mai mica. Cand am crescut a trebuit sa o iau la chefuri si petreceri unde stateam cu inima cat un purice sa nu o rapeasca vreun “cocalar”. Acum suntem oameni in toata firea si ma bucur ca am o sora. Asculta asta http://www.youtube.com/watch?v=oxpOEixZdCM

  3. Am dormit eu pe presul de la usa (si) din cauza ta,dar am mancat si bomboane,cand veneai de la scoala sau prajituri bune,bune,cand te intorceai de la facultate,la sfarsit de saptamana si ne aduceai si noua,surorilor tale mai mici,ceva bun! Si am avut si rochii frumoase de la tine!

    1. Zise sora mijlocie 🙂
      Mai tii minte bomboanele si prajiturile pe care vi le aduceam 😛 ? Acum e rândul altora să ne aducă bomboane, la fel de bune 🙂

  4. Foarte frumos scris. Si eu sunt soră mai mare și e adevărat tot ce ai scris. Între noi e o diferenţă de 8 ani. Ne-am bătut ca chiorii dar am și avut grijă de el. Acum are el de mine, din anumite puncte de vedere.

  5. Si eu is sora mai mare. Am un frate cu 10 ani mai mic… care mi-a mancat zilele in copilare. Acum e om mare, na are 19 ani, si ne intelegm super. Am momente in care nici macar nu realizez ca ne despart 10 ani!
    Insa trebuie sa recunoasc ca e altfel viata cu frati. Mai frumoasa adica! Imi amintesc ca in copilarie, in fiecare an ii ceream lui Mos Crciun sa imi aduca un frate sau o surioara. La un moment dat, cred ca aveam vreo 8 ani, i-am spus mamei sa infieze un copil, ca eu vreau frati! Cred ca am convins-o, pentru ca dupa 2 ani, mi-a adus un fratior acasa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: