Iubirea și capriciile sale

Plecaţi pentru totdeauna

Niciodată nu am înţeles cum poate un om să dispară din viaţa ta ca şi cum nu v-ar fi lega un trecut. E greu să te desparţi de cineva cu care ai împărţit o bună bucată din viaţă dar şi mai greu este ca pentru acel cineva să devii un străin şi să nu mai ştii nimic de el şi el de tine. Acel “cineva” poate fi un prieten din copilărie, soţul sau soţia de care ai divorţat după 20 de ani de căsnicie, un iubit sau un străin care ţi-a fost alături pentru o secundă într-un moment important din viaţa ta.

Toţi avem astfel de oameni în viaţa noastră. Au apărut la un moment dat, au poposit câţiva ani în care au avut grijă să ne facă să nu-i uităm ca mai apoi să-şi pună pantofii în picioare şi să plece la drum, fără să se mai întoarcă, fără să ne spună încotro se îndreaptă. Şi nu au murit, pur şi simplu au plecat anunţat sau neanunţat.

Toţi avem un om care ne-am fi dorit să rămân pentru veşnicie lângă noi, dar acel om îşi împarte acum veşnicia cu altcineva.

În cazul meu este vorba despre o prietenă, despre prima iubire dar şi despre numeroşi oameni cu care m-am întâlnit ocazional dar de care mă leagă lucruri puţine dar intense. În cazul primei iubiri, la vremea aceea nu-mi imaginam viaţa fără el. Credeam că vom rămâne împreună până vom muri pentru că îl iubeam dar şi pentru că trăisem atât de intens şi de nou cu el. Cum puteam să-mi imaginez că va veni o zi în care va pleca şi nu vor mai conta toate sentimentele care ne-au legat, toate emoţiile pe care le-am trăit în premieră, toate intimităţile? După ce ne-am despărţit, mi-a luat ceva vreme să realizez că nu vom mai fi doi îndrăgostiţi unul de altul ci doi străini care au uitat câte lucruri au avut în comun.

Astăzi mi-a trecut acea iubire dar şi nedumerirea. Iubesc pe altcineva cu care împart emoţiile şi dragostea. Astăzi prima iubire sărută probabil pe altcineva, mângâie părul alteia, dar pe mine nu mă mai interesează…Totuşi ar fi fost frumos dacă nu s-ar fi pierdut complet de viaţa mea pentru că  mi-ar fi plăcut să ştiu ce mai face acum, pe unde mai este…Atât! Nu să-l iubesc ci doar să ştiu ce mai face….

Prietena mea…a fost lângă mine când am avut nevoie de ea dar şi când nu mi-am dorit-o prin prajmă. Cum se spune, mi-a fost alături la bine şi la greu. Vreo 6-7 ani am făcut parte una din viaşa celeilalte şi nu ne imaginăm că va veni o zi în care toate legăturile dintre noi se vor rupe complet. Ea a fost cea care a ales să plece. Şi nu a plecat doar din viaţa mea ci din viaţa părinţilor ei, a prietenilor, alegând altă ţară. De vreo 4-5 ani nu mai ştiu nimic de ea. Sunt sigură că nu a uitat anii în care am fost prietene de aceea m-aş bucura dacă ar da un semn…

Mă gândesc că poate şi eu am dispărut brusc din viaţa cuiva. Dar, precum în basmul fraţilor Grimm, am lăsat firimituri în urma mea ca să fiu găsită de cei cărora le este dor de mine.

În viaţa tuturor există un om, prezent doar în suflet şi în amintiri. Un om pasager pe care poate l-am întâlnit o singură dată într-o vară şi am trăit atunci cea mai frumoasă vacanţă sau un om prezent mulţi ani în viaţa noastră dar care la fel, este pasager. De toţi aceşti indivizi ne-au legat trăiri şi lucruri frumoase însă acum nu mai ştim nimic de ei…Şi ar fi frumos să revină în viaţa noastră, fie şi pentru o secundă, de dragul amintirilor…

16 thoughts on “Plecaţi pentru totdeauna”

  1. Oamenii vin si pleaca, asta-i normalitatea de cand lumea si asa o sa fie mereu… trist e faptul ca unii oameni pleaca din viata noastra dezamagindu-ne, asta mi se pare cel mai dureros… cu atat mai mult in cazul unor prieteni foarte apropiati… dar si asta face parte din normalitatea vietii…
    Amintirile – nu stiu cum am putea sa traim fara ele. Ne aduc melancolie si pastreaza in ele si rani care nu se vor inchide niciodata insa, ne aduc si bucuria trairilor de care am avut parte, emotia sentimentelor traite, a clipelor de viata impartasite cu oameni dragi…

    Toate bune…

  2. Bine ai venit pe blog şi-ţi mulţumesc pentru comentariu:)
    Eu nu vreau o astfel de normalitate în care prieteni vechi pleacă în alt oraş sau în altă ţară şi nu mai dau nici un semn de viaţă, uită de tine. Nu îmi place nici când un om care mi-a fost alături într-un moment anume iese din viaţa mea fără să mai lase o urmă.
    Aşa e: cel mai dureros este când aceşti oameni pleacă din viaţa noastră dezamăgindu-ne.

  3. Eu foarte foarte rar am spus Adio, si am facut-o ori atunci cand imi dadeam seama ca ma pierd pe mine, ca ma aflu intr-o prietenie bolnavicioasa. Am mai spus adio cand desi am fost alungata (cum spuneai tu, cand nu-mi era dorita prezenta), m-am intors de prea multe ori ca sa mai pot lupta in continuare. Si s-a intamplat de doua ori asta, o data in adolescenta, o data de curand. Dar sincer, nu vreau sa stiu nimic, in astea doua cazuri. Eu rabd si sare pe rana, si cutit rasucit in ea, si fier incins. Dar daca rana la un moment dat eu o cos, si tu vii sa tai din nou in acelasi loc, s-a dus TOT. Pentru totdeauna…

    1. Funny, funny, dar să ştii că ai dreptate. Lista cu persoanele dispărute subit din viaţa mea era mult mai lungă dar cu ajutorul facebook-ului am mai găsit o parte din ele. Mă bucur că printre cei găsiţi te afli şi tu 🙂

    2. mie-mi place blogul tau si al catorva din prietenele tale; imi scade nivelul de singuratate… hm.. btw, cam intr-un an de zile, ma mut in Viena, dar o sa fie numai pana in sept 2013 🙂

    1. Băiatul respectiv nu mă mai interesează, acum iubesc pe altcineva.
      Hmm…stând şi analizând întrebarea ta, cred că mai mult vreau să mă vadă el că o duc bine şi fără el şi că nu am murit după ce ne-am despărţit 😀

  4. Oamenii sunt schimbatori.iar deciziile le luam in general pe moment .
    Nici eu nu spun adio!
    Dar sunt oameni care aleg sa dispara definitiv crezand ca este solutia optima

  5. Ah, mi-ai adus aminte de multe.
    Am avut un prieten.. un cunoscut, un nu stiu cum sa-i zic. Nu simteam pentru el decat recunostinta fata de lungile discutii pe care le-am purtat si atentia cu care ma asculta. Niciodata nu-mi raspundea pe loc, mereu peste 2 zile. Se gandea mult la ce ziceam, cum gandeam. Era o diferenta mare de ani intre noi. Am aflat ca ma iubea, dar nu mi-a zis niciodata. Suferise in dragoste iar eu eram o copila..nu a avut curajul, fiind sigur ca il voi respinge. Tineam la el ca la un frate.. si subit, asa deodata, gata. Nu mi-a mai raspuns la mesaje, la nimic. Mi-a lasat mesaj cu “ai grija de tine”. A intrerupt legatura cu toata lumea, cu toti prietenii, caci aveam prieteni comuni. S-a izolat in casa pentru vreo 2 luni. A disparut pur si simplu. Cand ne-am reintalnit tot ce am primit a fost un “buna” si ochii lasati in pamant.
    La fel am patit si cu prietena mea, care s-a indepartat de mine si de toata lumea, luand calea gresita a vietii si nu am avut ce sa fac, nu m-a lasat sa fac nimic. Probabil ca daca m-ar suna acum as asculta-o cu sufletul la gura.

    E aiurea cand cineva pleaca asa si nu zice nimic. Macar de ar zice motivul sau de ce pleaca, unde se duce si din cand in cand un mesaj. Ar fi frumos.

  6. Viata e exact ca un drum. Un drum din acela prafuit de la tara care duce peste campuri si dealuri. Mergem pe drumul acela, uneori avem tovarasi de drum, apoi dam de o raspantie si tovarasii nostrii de drum se duc in drumul lor, dar raman totusi alaturi de noi prin cuvintele pe care le-au rostit si lucrurile pe care ni le amintim despre ei. O sa scriu un post despre asta, e foarte interesant.

  7. Am pastrat legatura cu persoanele foarte dragi din viata mea, care mi-au marcat cumva existenta… nu sunt foarte multe, dar inseamna ceva pentru mine. Prietena mea din gradinita, e plecata in Germania de vreo 10 ani, ne sunam de doua ori pe an, ma suna in fiecare an de ziua mea, cateodata mai schimbam doua-trei cuvinte pe mess… din cand in cand ne trimitem scrisori, scrise de mana, in amintirea anilor cand eu am plecat la facultate si ne scriam scrisori, desi ne vedeam la doua saptamani… prietenul meu din “scutece” ( ne stim de cand ne-am nascut, e mai mic ca mine cu 9 ore), cu care m-am jucat toata copilaria, el fiind sotul meu in copilarie :), ma suna in fiecare an de ziua mea, iar eu il sun a doua zi, de ziua lui, ne vedem foarte rar, poate o data pe an… primul meu prieten (cel mai frumos baiat din liceu la ora aia), de la care am primit scrisori din armata, desi nu mai eram prieteni… n-am mai vorbit cu el, dar stiu unde este si ii stiu familia… al doilea prieten ( nepotul regretatului Liviu Vasilica), de la care, inca, mai pastrez o papusa pe care mi-a daruit-o la un revelion, prin ’86, ne-am intalnit in urma cu doi ani… primul meu iubit, de care imi este foarte dor, desi am vorbit acum cateva zile, de ziua lui ;)… l-am pierdut cativa ani, dar l-am regasit… poate o sa-l si intalnesc fizic :)… o singura persoana am pierdut, fara urma, un baiat pe care l-am intalnit o singura data in viata, cand aveam 16 ani, la nunta verisorei lui, care m-a tinut de mana pe sub masa, toata noaptea si am dansat… pe el, pe Sebastian , as vrea sa-l intalnesc sau macar sa stiu ce mai face… nu stiu exact de ce mi-e dor, de el sau sa strangerea de mana pe furis, sa nu vada parintii? 🙁
    … sunt si alte persoane dragi, dar n-au fost atat de importante in viata mea… sunt si persoane dragi si importante, in viata mea, in prezent, pe care n-as vrea sa le pierd fara urma. 🙂

Leave a Reply to Gabriela Elena Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.