Da, ştim, big girls don’t cry, bărbaţii adevăraţi nu plâng, nu trebuie să plângi fără motiv, etc, dar are şi plânsul ăsta rolul lui şi nu întotdeauna e semn de tristeţe. Însă întotdeauna plânsul adevărat este o trăire initimă. Unii au fost învăţaţi că e un  semn de slăbiciune să plângi, mai ales în public. Alţii, din cauza firii lor emotive, plâng mult prea des şi simt nevoia unui umăr pe care să o facă.

Se întâmplă uneori, fie că eşti puternic sau mai emotiv, să îţi vine să plângi fără un motiv anume şi simţi că nu mai poţi reprima această cascadă de lacrimi şi hohote. Ca şi cum mii de gânduri şi tensiuni s-ar ascunde în sufletul tău şi ar vrea să se evapore odată cu lacrimile. Şi e de ajuns ca cineva să îţi spună o vorbă urâtă, să te atingă cu un singur deget sau să ţipe la tine. Şi atunci începi să plângi, să suspini adânc şi să nu-ţi mai găseşti aerul printre suspinele convulsive şi lacrimi.

Cel care te-a supărat la început se sperie ca mai apoi să se simtă vinovat pentru criza prin care treci. E neputincios când vrea să te consoleze şi să te oprească din plâns. Dar el nu ştie că tu nu plângi din cauza lui, şi nici nu ai glas să-i spui asta ci laşi doar lacrimile să vorbească în locul tău. El nu ştie că vorba urâta pe care ţi-a spus-o a fost doar un catalizator sau mai bine zis impulsul de care aveai nevoie pentru a te descărca. E ca atunci când în corpul tău creşte căldura prevestitoare unui orgasm. Ştii ce va fi, ştii cât de bine te vei simţi la finalul actului dar în acelaşi timp nu-ţi pasă că vei ţipa ca o nebună şi te vor auzi vecinii. În acel moment chiar nu te gândeşti la reacţia celorlalţi, ci la fericirea ta. Cam aşa e şi cu plânsul ăsta…Ştii că dacă te pui pe plâns sănătos, nu te mai poţi opri până nu ajungi la liniştea de care ai nevoie.

Când simţi că lacrimile ţi-au spălat sufletul de toate lucrurile grele, te opreşti din plânsul cu spasme iar suspinele rare pe care le mai scapi sunt asemenea cenuşii de după un foc de proporţii, doar urme ale unui act violent. Dar nu mai plângi, ba chiar începi să râzi de faţa uimită pe care o are cel din faţa ta. Probabil te crede nebună din moment ce acum două secunde plângeai de sărea cămaşa de pe tine iar acum râzi cu gura până la urechi. Adevărul e că nici nu prea îţi mai pasă, important e că te simţi atât de relaxată ca şi cum abia te-ai fi născut, fără nicio grijă. La urma urmei şi plânsul este tot o reacţie a organismului la unul sau mai mulţi stimuli, tot o formă de eliberare a energiei.

18 thoughts on “Când plângi fără motiv I”

  1. Acum vreo 2 ani aveam naravul de a plange din senin macar odata pe saptamana.Nu spun ca era bine …era super ok apoi!
    Eliberarea venea apoi precum ploaia intr-o vara torida .Linistea isi punea apoi valul peste mintea mea si peste starea mea.
    Azi ..nu mai practic si rau fac…ma apuca uneori depresia dar am in jur oameni si din cauza lor nu ma pot desfasura.Cum sa le explic lor: ” mami de ce plangi ” ?!!!

    1. Bănuiesc că în faţa copiilor este cel mai greu să plângi. Simţi că ţi se rupe inima când îl vezi pe ăla mic supărat şi cum îi joacă lacrimile în ochi când te vede pe tine plângând. Totuşi nu ar fi rău să găseşti câteva minute libere în care să te descarci 🙂

  2. mi s-a intamplat zilele trecute… deabia asteptam un telefoncu o scuza, ca sa am motiv de suparare si de plans… mi se intampla cand sunt foarte stresata si obosita, imi trebuie doar un mic impuls, in general indiferenta cuiva in momentul ala ma face sa plang… si atunci imi aduc aminte de toate relele, plang pana elimin tot stresul 🙂

    1. :)) ştiu cum e. Îmi amintesc că acum doi ani am suferit o mică intervenţie chirurgicală la doi dinţi. Moamăăă, ce m-a mai durut când curăţa gingia de infecţie, dar eu nu ziceam nici “mâlc”. Ştiu că şi înainte de intervenţie eram stresată şi m-am mai stresat şi când am început să tremur după ce mi-a făcut anestezia. Totuşi am fost cuminte ca un mieluşel 🙂
      Dar şi când am ajuns acasă…m-am pus de un bocit de nu ştia prietenul meu ce s-a întamplat. Nu puteam vorbi dar nu mă mai durea nimic. Plângeam de prea mult stres acumulat şi că m-a durut atunci, nu în momentul în care plângeam :))

    1. Dacă ai plâns de supărare atunci e bine că a fost doar de câteva ori.
      Citind răspunsul tău mi-am amintit de ce îmi zicea mama când eram mică şi plângeam: “de ce plângi fără motiv? Lasă că îţi dau eu unu să plângi.” Şi pleosc o palmă peste fund 🙂

  3. Eu nu pot sa plang in public. N-am plans niciodata la scoala cand luam note mici, spre deosebire de colegele mele, n-am plans in public, urasc sa fac scene de fata cu altii, sa le vad mila sau uimirea de pe chip. Asa sunt eu. Plang acasa, plang de fata cu prietenul meu, de fata cu mama sau cu prietena cea mai buna. Si atat. Nu pot sa suport sa-mi planga cineva de mila. Nu stiu daca e o atitudine buna sau nu…dar asa sunt eu. 🙂

  4. Plangi pt ca exista lacrimi,plangi pt ca ai sentimente,trairi intense,remuscari,durere in suflet…sau de ce nu? De bucurie. Si un catel plange in felul lui..chiar si Dumnezeu plange pt noi. Mie imi face bine sa plang,nu pot spune ca se intampla des,dar daca simt ca nu mai pot,ma descarc in acest mod..nu intotdeauna ai o prietena langa tine care sa iti zica mereu-capul sus. Te mai descurci si singura.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: