Sunt bloguri şi bloguri. Bloguri scrise de autor numai pentru sufletul său, bloguri scrise asemenea ziarelor pe care le poate vedea toată lumea şi mai sunt şi blogurile care par a fi dedicate exclusiv cititorilor. Am impresia când intru pe unele bloguri că  deschid coperţile unui jurnal intim interzis mie şi altor priviri indiscrete. Mă simt vinovată de indiscreţie deoarece autorul blogului povesteşte cu atâta intimitate despre oameni şi întâmplări atât de personale şi necunoscute mie încât aproape că simt privirea dezaprobatoare a posesorului jurnalului-blog. Dar încep să mă consolez spunându-mi că dacă ar fi vrut să fie un blog secret, nu ar fi fost pe net, la dispoziţia tuturor. Mulţi spunem că ne-am făcut blog pentru a-l avea ca reper peste ani, pentru a nu ne pierde în tumultul vremii ideile şi amintirile pe care le avem acum sau pentru a ne aşeza într-un singur loc gândurile şi pentru a le împărtăşi celorlalţi din experienţele noastre, pentru a ne exersa talentul scriitoricesc. Mă regăsesc în toate astea: iniţial mi-am făcut blog pentru că aveam prea multe idei iar jurnalul intim era prea puţin pentru ceea ce vroiam eu. Mereu am fost o fană a jurnalelor, le mai am şi acum pe cele din timpul adolescenţei. Uneori le mai răsfoiesc şi mă minunez de mintea şi “problemele” pe care le aveam acum zece ani. Aşa vreau să se întâmple şi cu blogul: peste zece ani vreau să-l recitesc şi să mă minunez de gândurile mele, de ceea ce sunt acum. Spre deosebire de jurnalele care stau aruncate printr-un sertar, blogul simt că are viaţă. În fiecare zi există măcar o persoană care să nu fie de acord cu ceea ce scriu sau căreia să-i placă ideile mele. Blogul e dinamic şi mai puţin intim.

Fie blogul cât de intim, toţi sperăm ca măcar un singur vizitator să ne citească rândurile. Poate vrem să-l ascundem de anumite persoane, dar nu de toate. Un spaţiu intim unde poţi numai tu să-ţi analizezi gândurile şi să scrii fără teama de a fi judecat este doar jurnalul ăla clasic al cărui conţinut stă bine ascuns sub un lacăt,  în spatele dulapului ori sub saltea. Cu toate astea, pentru mine blogurile sunt şi ele un fel de jurnal, dar unul public. Fiecare autor alege formulele de adresare care i se par cele mai potrivite, în funcţie de persoana căreia i se adresează sau mai bine zis în funcţie de persoana pentru care scrie.

Un post despre o problemă sau despre o suferinţă proprie poate începe ca şi cum s-ar adresa întregii lumi sau nimănui. Durerea e personală chiar dacă au trecut şi alţii prin aşa ceva. Persoanele deschise, comunicative cer sfaturi şi idei referitoare la o anumită problemă. Nu se sfiesc să expună fiecare detaliu al problemei, punându-şi pe tapet viaţa în rândurile virtualului.

Un blogger introvertit, care refuză ajutorul celorlaţi şi într-un fel găseşte o plăcere sadică în suferinţa sa ascunde detaliile intime iar cuvintele sunt cu sens dublu. Cred că cel mai câştigat în aceste cazuri este bloggerul care nu vrea ajutor din partea nimănui deoarece aşteptările persoanelor deschise pot fi prea mari iar răspunsurile să nu fie pe măsura aşteptărilor. Pe când  postul care nu se adresează nimănui riscă să fie găsit iar cititorii să empatizeze cu durerea lui şi să-l ajute cu nişte sfaturi.

Chiar şi aşa, cei mai mulţi scriem pe blog având în minte acelaşi gând: ideile noastre să fie receptate măcar de o singură persoană şi să primim feed-back de la aceasta. Cu timpul dorinţa creşte iar persoana aia unică ne dorim să o transformăm în 5, 10, 100 cititori. Chiar şi ăluia care refuză comunicarea, un comentariu la post îi aduce zâmbetul pe buze.

19 thoughts on “Pseudo-jurnal”

  1. Intimitatea e o dimensiune relativa…
    Poate ceea ce considerăm noi „intim”, pentru alții e ceva ce ar împărtăși mai oricui.

    Tind să cred că mulți ne vrem mici scriitori anonimi; nimeni nu acuză un scriitor când folosește intimitatea pentru literatură… e doar un mijloc.

    Eu cred că nu există bloguri intime (e ca un secret, o dată dezvălui cumva, nu mai e secret), ci doar bloguri foarte personale.

    1. Sunt de acord cu faptul că initimitatea este relativă şi că nu există bloguri intime, poate doar jurnale.
      Nu ştiu câţi ne vrem scriitori anonimi, probabil mulţi vor să iasă din anonimat prin blog dar în acelaşi timp rămân anonimi pentru majortatea.

  2. ….personal…as avea o oarecare teama draga M sa-mi citesc gandurile ori sa imi amintesc de vreo suferinta din trecut….teama de stupiditatea cu care am reactionat in acele momente, de greselile care le-am facut. Uneori ma uit peste foile din liceu…tu stii ca nici macar nu imi mai recunosc scrisul? Poate mi-am schimbat mana….sau poate…(si spun poate…) m-am schimbat eu prea mult devenind mai cretin si mai lipsit de inocenta. Detest amintirile, dar iubesc intr-un oarecare mod persoanele care au fost si raman in ele. O ilogica totala a sentimentelor….ca si-n cazul tau uneori M….de ce esti asa nesigura in ceea ce simti, de ce iti iubesti atat de mult trecutul??? Te pup dulce M

    1. Dragă T, îmi primul rând să ştii că mi-e dor de matale şi de tot trecutul comun 😀
      Că tot veni vorba de trecut, de ce să ne fie teamă de el? E al nostru cu bune şi cu rele şi trebuie să ni-l asumăm. Pe tine, de exemplu, te am doar în trecut pentru că în prezent nu mai eşti aici, fizic. Deci, în cazul ăsta iubesc trecutul 😛
      Eu nu cred că te-ai schimbat, sper că ai rămas la fel ca în trecut. Sper doar că ai învăţat ceva din trecut dar acest lucru să nu-ţi altereze personalitatea.
      Poate ne mai vedem vreodată 🙂
      Iubeşte-te mult …sau cum era :D?

  3. Ma regasesc in textul tau..
    Eu scriu pentru ca real nu pot vorbi.
    Pentru ca real cineva m-ar intrerupe.
    Pentru ca real, ar afla mama necazul meu…
    Pentru ca real exista rautate, pe cand aici lumea pare ca te intelege si prinzi curaj sa faci un pas mai mare:)

    1. Şi ştii că mama nu prea le are cu calculatorul ca să-ţi găsească “jurnalul”, pe când dacă l-ai scrie pe un caiet, nu ai primit nici un răspuns, nicio vorbă bună. Şi mai există şi riscul să-l găsească mama din întâmplare 😀

  4. Eu cand ajung pe bloguri cu continut mai intim nu ma simt deloc vinovata cum spui ca te simti tu, eu zic ca autorul mi se confeseaza si eu citindu-i blogul ii ascult suferintele. Un om care isi scrie necazurile cred ca face asta pentru ca vrea sa fie ascultat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: