Flori presate între scrisori uitate

Anumite lucruri sunt pe cale de dispariţie. Şi nu mă refer la calota glaciară, stratul de ozon sau la animalele octotite prin lege. Vorbesc despre scrisori, ceasuri şi alte obiecte şi obiceiuri mărunte care nu trebuie neaparat să fie înlocuite de tehnologie.

Ceasurile de mână. De când au apărut telefoanele mobile, ceasurile nu mai sunt o necesitate ci mai mult un accesoriu. Care mai de care, cu cristale swarovski ori cu cadrane animate, cu Hannah Montana sau cu diamante, cu curele roşii ori verzi fosforescente toate ţin loc de brăţară. Trebuie să recunosc că şi eu am unul pe care îl folosesc pe post de brăţară pentru că oricum m-am obişnuit să mă uit la telefon când nu ştiu cât e ceasul. Că tot aminteam de ceasuri, mi-am amintit că nu am mai văzut de mult nici ceasuri de masă cu soneria aia metalică. Ştiu în mod sigur că bunicii mei mai au vreo două ceasuri de astea care se potrivesc perfect lângă televizorul color. Când am intrat la facultate mi-a cumpărat tatăl meu  un ceas de ăla de te scula şi din morţi dacă îl puneai să sune. Acum găseşti peste tot ceasuri micuţe, care sună toate la fel: titiitul ăla enervant şi sacadat.

Albumele foto vor deveni o amintire precum fotografiile dintre coperţile lor. M-am trezit într-o zi răsfoind paginile unui astfel de album iar sentimentul ăla plăcut de a întoarce paginile greoaie de amintiri nu cred că poate fi înlocuit de senzaţiile pipăirii unor fotografii salvate pe un CD.

Citind acest post, mi-am amintit că am cam dat uitării emoţiile aşteptării sau redactării unei scrisori. Cred că scrisorile întotdeauna au făcut parte din mine. Obişnuiam să ţin legătura cu prietenii din satul bunicilor sau din alte localităţi prin intermediul scrisorile. Primul prieten era din alt judeţ şi nu ne vedeam decât în vacanţă, la bunici. Faptul că ne consumam iubirea prin scrisori a făcut ca această poveste să prindă o aură pe care nu ar fi avut-o dacă locuiam în acelaşi oraş. Doamne, cu ce emoţii aşteptam scrisorile lui însoţite de amintiri mărunte cum ar fi un trandafir presat, o jumătate de inimioară sau o fotografie a lui. Într-o zi, la câţiva ani după ce s-a încheiat povestea noastră, am făcut prostia să arunc toate scrisorile. Nu ştiu de ce am făcut-o…De fapt, ştiu. Mă enervează lucrurile inutile de care mă împiedic prin casă iar în perioada în care le-am aruncat locuiam într-un apartament micuţ supraaglomerat de haine, cărţi, cursuri, oale şi alte prostii trebuincioase. Atunci am crezut că am luat decizia corectă, însă în nevrednicia mea am gândit prost. Mi-e dor de acele scrisori şi de acele vremuri peste care au trecut zece ani. totuşi mai am singura scrisoare trimisă de actualul prieten pe care o păstrez ca pe o piesă rară de muzeu…alături de mail-urile de la el, nu mai puţin valoroase sentimental.

Că tot e vremea sărbătorilor de iarnă, oare mai trimite cineva felicitări? Ultima oară am scris o felicitare acum vreo cinci ani. Gazda la care stăteam mă rugase să scriu nişte felicitări unor prieteni din Germania. Atunci a fost ultima oară când m-am chinuit să scriu frumos şi să nu o iau la vale cu rândurile. Îmi era mult mai uşor să păstrez rândul drept când eram mică: puneam o linie sub rândul pe care vroiam să scriu şi acesta ieşea perfect. Bineînţeles că şi literele ieşeau pătrăţoase, dar mama mea aprecia cuvintele scrise şi mai puţin partea estetică.

Vă mai amintiţi de florile sau frunzele pe care le presam între filele cărţilor? Aşteptam să se ofilească florile din vază ca să le pot pune în carte sau uneori florile proaspete îşi pierdeaua viaţa şi parfumul prematur printre rândurile romanelor. În drumul meu de la şcoală spre casă, adunam toamna cele mai mari şi mai galbene frunze iar primăvara alegeam cel mai frumos ghiocel să le pun pe toate la presat. Recent am găsit într-o carte o garoafă roşie presată şi o brânduşă mov, aproape transparentă de atâta timp trecut peste ea. Miroseaua a vechi şi a copilărie.

Nu vreau să devină o amintire cărţile abia cumpărate cu miros de tuş, ziarele, care după ce le citesc le trimit bunicii mele să împacheteze borcanele cu zacuscă şi compot, micile atenţii pe care şi le dăruiesc îndrăgostiţii…Caietele cu foaie velină ori stilourile cu pompiţă. Întâlnirile în faţa blocului a prietenilor din copilărie… De asemenea ar fi păcat să dispară vata de zahăr sau bomboanele cu cremă de fructe.

10 thoughts on “Flori presate între scrisori uitate

  1. Cred că săraca mama și acuma când citește ceva din ibliotecă, mai sar frunze, flori și tot felul de alte năzbâtii.

    Eu chiar am un album foto, deși pozele sunt pe calculator. Dar îmi place să le selectez pe cele mai interesante și frumoase și dragi pentru album… e altă stare…

    Felicitări nu trimit, le înmânez personal, eventual cu cadouri.

  2. Ai sa razi, dar eu port ceas… sunt dependenta de ceas, e drept ca e un ceas rezistent la apa, dar daca nu il simt la mana e ca si cum as fi dezbracata. Tin minte, ca intr-o zi, m-am intors doua statii de autobuz sa-mi iau ceasul pe care il uitasem in cabina de la strand (cabina in care imi pastram materialele, in care am lasat si geanta cu bani in ea sau telefonul mobil, cate o noapte sau chiar un weekend ), doar ca nu ma simteam bine fara el…
    In fiecare an trimit felicitari de Pasti si de Craciun, bunicii mele si prietenei mele din copilarie… prietenei mele, stabilita in Germania, ii scriu si scrisori, pentru ca asa am convenit , sa nu ne trimitem mail-uri, ci sa ne scriem, sa ne simtim emotiile… intr-un an m-a rugat sa-i trimit un martisor, din ala de tabla, ordinar, sa semene cu ce era in copilaria noastra, pentru ca ii era dor de asa ceva 🙂 … flori presate in carti… da, anul trecut am presat un ghiocel, o floricica de ” rochita randunicii” si un trifoi cu 4 foi… se pare ca sunt de moda foarte veche 🙂

  3. eu port ceas (cu ace care indica ora) si trimit felicitari la cei dragi pe Craciun, Paste si la diverse evenimente/aniversari; uneori le desenez eu si adaug vreo floricica din ghiveci;

    si toata facultatea am scris cu cerneala 🙂

    si ma imbrac des in fuste lungi si imi place sa am parul impletit in 2 codite; si sa nu-mi pese de trend/moda

    si am teancuri de scrisori trimise catre/primite de la actualul sot, plus desene pe care i le-am facut 🙂

    si o multime de biletele trimise de mama cand imi punea pachetul cu mancare in tren, marea majoritate continand si fraza” ti-am trimis xxx lei, sper ca ajung” (biletelul fiind deseori in acelasi locusor cu banutii) :))

    ce zici, fac impresie buna? :)))))

  4. Fara ceasul de la mana parca sunt dezbracat, am si ceas desteptator din ala Slava rusesc, care te trezeste si din cel mai profund lesin si mai am si colectia de timbre. Astept sa fac 100 de ani, si sa le vand ca sa-mi imbogatesc stranepotii 🙂
    Ei da, mai am un caietel in care ne treceam mesajele din familie “Ia paine” “Am plecat la fotbal”, “Am luat un trei la mate nu ma mai intorc acasa” 🙂

  5. Si eu port ceas chiar daca telefonul mobil imi sta legat de gat :))
    Frunzele presate intre paginile cartilor mai gasesti si in ziua de azi daca rasfoiesti unele dintre ele si pot spune ca am pastrate cutia mea de scrisori ” de la mama de acasa” caci scriam scrisori pe atunci .Faptul ca nu mai am cui sa scriu scrisoare o fac aici .
    Mi-a placut postul tau , mi-a readus aminte de ..copilarie.

  6. Nu mă aşteptam ca atâta lumea să (mai) poarte ceas, să nu mai zic de trimisul scrisorilor sau al felicitărilor.
    Chiar mă bucur!
    Cunosc şi eu sentimentul ăla când te-ai obişnuit cu ceasul iar când nu-l ai, ai impresia că-ţi lipseşte ceva.
    Uite, că eu nu m-am gândit să colecţionez bileţelele pe care mi le puneau părinţii în pachet sau pe cele pe care ni le lăsau pe frigider, gen” luaţi pâine, aveţi mâncarea pe aragaz, etc”. Ar fi fost o idee bună dacă o făceam 🙂
    Wow, Elena! Te felicit pentru performanţa de a scrie cu stiloul în timpul facultăţii, mai ales că trebuia să ţii pasul cu discursul profesorilor, şi din câte ştiu eu la UMF nu e chiar floare la ureche 😀
    Eu nu am prins vremea când scrisorile erau principalul mijloc de comunicare cu cei aflaţi la distanţă, dar ar fi fost interesant să primesc câteva de la mama, aşa cum o făceai tu, Tinkerbell. Nici acum nu-i târziu, numai că nu ştiu cât timp ar avea părinţii mei să-mi scrie mie scrisori.

    1. Eu am fost mereu acasa..nu de la mama am scrisori .De la amici , prieteni dragi, etc.Felicitari ,biletele..amintiri legate de mine si tineretea mea.Nu ma pot inca desparti de ele .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: