Demonii copilăriei

Ţin minte că atunci când eram mică, aveam obiceiul de a da diferite sensuri locurilor, oamenilor şi vedeam lucruri nevăzute în acestea. De exemplu, bunica mea stătea gard în gard cu o femeie care, cică făcea vrăji. Seara mă urcam pe prispa casei şi îmi aruncam ochii în ograda babei. Era o curte mare, pe jumătate mlăştinoasă, cu o salcie lângă gardul bunicilor mei şi cu puţine orătănii- vreo cinci raţe şi câteva găini cocoţate la apus în copac.

Casa era atipică unei vrăjitoare. Femeia stătea împreună cu bărbatul ei într-o casă lungă cu multe camere şi cu acoperiş cenuşiu. Mereu camerele erau întunecate, doar la apusul soarelui se aprindea în faţa casei un bec chior. Atât! Mintea mea de copil cunoştea un singur sens al cuvântului vrăjitoare pe care i-l atribuiam şi vecinei bunicii mele. Noaptea mi se părea că o aud pe vrăjitoare cum bolboroseşte descântece iar câteodată aveam chiar impresia că-l văd pe Diavol. Încercam să evit cât de mult îmi stătea în putinţă să rămân singură în curte, că de dat nas în nas cu femeia, nici nu se punea problema. A trecut ceva timp până să înţeleg că vrăjitoarea de  lângă mine nu e de aia cu mătură şi nici nu fierbe în cazane ochi de copii şi picioare de broască. Inevitabilul s-a produs într-o zi, când fiind la cules flori pe câmp, o văd pe femeie că se apropie de mine. Mi-am stăpânit teama şi am răspuns discuţiei. După jumătate de oră nu o mai vedeam ca pe o ameninţare, ba chiar mă gândeam că mi-ar putea fi aliată dacă cineva mă supără.

Pe la mijlocul copilăriei mele, aveam în bloc o prietenă Veronica al cărei obicei era să înflorească lucrurile şi să prezinte în povestirile ei o cu totul realitate decât cea pe care o trăiam noi. O astfel de povestire care pe noi ne-a băgat în sperieţi era despre “sectă”.  Habar n-aveam ce înseamnă aia o sectă dar după cum povestea Vero, avea să fie o chestie nasoală care îţi putea aduce moartea. Obişnuiam să mergem toată gaşca de la bloc la o pompă de apă iar acolo, în iarbă, nu ştiu cine, arunca aproape în fiecare zi nişte perfuzii. Perfuziilor, Veronica le spunea “secta” şi ne sfătuia să nu ne apropiem că nu mai scăpăm de ele sau mai rău, că ne omoară. De frică, nici nu mai mergeam să aduc apă de la pompă. Uneori aveam impresia că văd “secta” pe covor, în sufragerie sau pe scara blocului, când era întuneric. Teama de sectă mi-am învins-o prin autosugestie, spunându-mi că aşa ceva nu are cum să mă omoare şi apoi nici nu mai mergeam pe la pompa de apă deci începeam să uit povestea.

Tot pe scara blocului aveam un moşneag care locuia la etajul unu. Bătrânul era singur şi le cam avea cu băutura. Era un om blând şi chinuit de singurătate care căuta alinarea în jocurile copiilor. Nouă ne plăcea să râdem de el când era beat, îi luam basca şi i-o aruncam apoi priveam amuzaţi cum se chinuia, în zig-zag să ajungă la ea. Nu ţin minte ca vreodată să se fi supărat pe noi sau să ne certe. Cu toate astea mie îmi era cam teamă de el când trebuia să trec pe lângă uşa lui ca să ajung la mine acasă. Aveam impresia că stă după uşă şi aşteaptă să trec eu ca să mă prindă şi să mă închidă la el în apartament, mai ales că apartamentul lui era un mister pentru noi toţi, un fel de palat al Căpcăunului. M-am împrietenit cu moşul de la etajul unu într-o zi când tatăl meu a mers la el să-i scurteze o pereche de pantaloni. Am uiat să spun că omu’ era şi croitor…

Astăzi stau şi-mi amintesc cât de fabuloase păreau lucrurile mărunte în copilărie, câte sensuri aveau pentru noi copiii. Niciodată o casă părăsită nu era doar atât. În spatele ei sigur trebuia să trăiască un monstru sau măcar fantoma unui om mort tot trebuia să se arate noaptea la fereastră. Găurile, locurile ascunse erau pentru noi locuri secrete şi vorbeam despre ele într-un limbaj codificat, dându-le importanţa cuvenită. Aveam şi noi un astfel de loc. Peste stradă de blocul nostru, după un gard de piatră, era un teren pe care Ceauşescu începuse să construiască nişte blocuri. Apartamentele erau aproape gata însă lumea a început să fure materialele aşa că acolo nu mai erau decât plăci de BCA, tâmplărie şi mult praf. Ţin minte că mergeam ăştia de la bloc şi aproape că ne rătăceam în camere goale şi neterminate. Erau vreo două blocuri începute dar nouă ni se păreau două palate. Mereu ne rătăceam în camere şi găseam ceva nou. Nu ne păsa  că acolo veneau toţi beţivii şi golanii, uneori mai prindeam şi câte un cuplu care îşi consuma iubirea în spatele plăcilor. Puteam să ne luăm oricând bătaie dar ăla era locul nostru secret, “La plăci”, unde vara mâncam harbuz furat de Mihai iar pe timp de  iarnă ne făceam gheţuş pe plăcile înclinate.

Astăzi privesc cu ochi de om mare toate aceste locuri şi puţinii oameni care au mai rămas din copilărie. Mi se par atât de mărunte şi banale şi nu pot să nu mă întreb de ce mă fascinau atât de mult când eram mică?

15 thoughts on “Demonii copilăriei

  1. copilaria e fascinanta pentru ca noi suntem niste exploratori…defapt si in restul vietii exploram,daca cumva avem impresia ca le-am aflat pe toate atunci e groaznic…incepem sa na plictisim de viata

  2. Cand eram mica si singura in casa, aveam impresia ca vad lumini in spatele fotoliilor.
    M-am temut intotdeauna de case parasite, despre care auzeam tot felul de povesti, spuse pe marginea santului, la tara… in schimb, blocurile in constructie, m-au fascinat. Ca si tine si multi alti copii ( am impresia ca toti am facut aceleasi lucruri in copilaria noastra, din vremurile dinaintea revolutiei, toti am jucat aceleasi jocuri indiferent in ce colt al tarii ne-am aflat)… blocurile in constructie erau ascunzatoarea perfecta pentru “v-ati ascunselea”, vara si derdelus, iarna…
    Tin minte, cand au cuparat mobila noua, o biblioteca imensa (pentru ca aveam multe carti), pana s-o populeze cu carti, cateva zile, mi-a fost frica sa stau cu usitele de la biblioteca deschise… auzisem eu ca, cineva isi cumparase mobila si inauntru era o pisica salbatica care le-a sarit noaptea la gat si i-a omorat… inca ma mai tem de usi inchise, de usi care se deschid, ca nu stiu niciodata ce este dincolo de usa… dar despre asta am scris, candva, in blog 😉 … o explicatie psihologiga am gasit si stiu de la ce mi se trage atat teama de usi cat si cea de intuneric.

  3. Toti avem temeri. Atunci la varsta aceea ne jucau balaurii in cap…azi, le mai temperam insa, nu ma intreba…cam ce cred despre pesteri, hrube si beciuri :)))))

  4. Cred că pe mulţi dintre noi ne mai bântuie măcar vreun demon al copilăriei. Rămânem cu teama de uşi închise, întuneric, beciuri, peşteri, şoareci. Mie de exemplu îmi este teamă de pisici şi de cutremure, din copilărie mi se trage 😀

  5. fiind mici si mintea ne era mica si tot ce avea o samanta de necunoscut devenea infricosator sau trebuia explorat. e interesant privind acum cu ochi de adult ce lipsite de stralucire devin toate. devenim pretentiosi 😉

  6. Noi aveam o educatoare care locuia în subsolul căminului unde lucra. Nu știu de unde ne venise nouă ideea ca e o destrăbălată, așa că mergeam acolo, îi băteam în geam și-i strigam măscări copilărești. Ne-a răbdat ea un timp, după care ne-a spus părinților, moment din care ”distracția” a încetat.
    Răi pot fi uneori copiii, mai ales când acționează gregar…

    1. Parcă îi şi auzi pe părinţi “destrăbălata aia de educatoare iar a venit în seara asta cu un vagabond. S-a ascuns în subsol, crede că aşa nu o vede lumea. Măi,măi!” Replica asta îmi imaginez că o spun mamele taţilor 😀

  7. Eu cand eram mai mica am stat la casa si cu cateva case mai jos de mine, stiam ca statea o baba care chipurile era vrajitoare.
    Inca nu am aflat daca era sau nu adevarat, dar simpla idee ma speria si acum.
    Daca nu se lamuresc in copilarie fantasme;e acestea, pot deveni adevarate probleme pe viitor.

Leave a Reply to mazgalica Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: