Cele două cuvinte


Cum reuşiţi voi să vă declaraţi iubirea prin cuvinte? Sau cu alte cuvinte, cum reuşiţi să spuneţi “te iubesc”? Reuşiţi? Pentru că eu nu prea pot…

Or fi de vină educaţia, mediul în care am crescut, persoanele? La mine în familie nu se obşnuia, aşa cum văd în filmele americane, seara sau convorbirile telefonice să se încheie cu cele două cuvinte. Noi ne arătam iubirea prin toate modurile, uneori simţeam dragostea şi grija părinţilor prea sufocante. Şi astăzi mi se pare că mama mea exagerează cu grija pe care mi-o poartă. Cu toate astea nu ţin minte să-mi fi spus vreodată “te iubesc”, ştiu că ne spunea că ne iubeşte pe toate trei la fel de mult, dar nu îşi declara dragostea individual.

Surorilor mele nu cred că le-am spus vreodată că le iubesc, nici părinţilor, nici măcar iubitului iubiţilor…Pur şi simplu cuvintele nu vor să iasă din gură! De multe ori simt că-mi explodează inima de atâta iubire şi fericire când sunt în braţele lui şi sunt pregătită să prefac sentimentele din inima în cuvinte, şi cele din urmă să se piardă în eter. Şi tocmai atunci când vreau să le rostesc, parcă nu mai am glas şi mi se par atât de banale. Exagerat de banale si lipsite de esenţă. Parcă nu exprimă nici 1% din ce simt şi mi-e teamă ca, odată rostite să nu devină mai comune decât “mi-e foame sau sunt obosită”. Nici unul din noi nu este fan al “te iubesc-ului” şi chiar dacă la început m-am bosumflat eu că e cam scump la declaraţii de iubire, astăzi mi se pare ceva firesc să simt iubirea lui prin fapte şi mai puţin prin vorbe.

Şi ce-i curios e că dacă aş opri un străin pe stradă, aş putea să mă uit în ochii lui şi să-i spun “te iubesc”, la fel şi unei persoane pe care, să zicem o apreciez, cum ar fi un scriitor sau un actor. Însă nu şi celor dragi! Asta nu înseamnă că sunt lipsită de suflet şi sentimente, încerc în fiecare secundă să îmi exprim iubirea prin acţiunile mele. Iubitului îi calc tricourile pentru serviciu, am grijă de el când e bolnav, îi fac desertul preferat, îi cedez porţia cea mai mare; pe surori le ajut când au nevoie, când pleacă la drum le sun să văd dacă au ajuns cu bine, le dau parfumul meu preferat; părinţilor încerc să le fiu recunoscătoare în fiecare zi.

Şi atunci de ce îmi este mai uşor să fac toate astea decât să trăncănesc din gură două secunde? Nu-mi mai bat capul cu această întrebare deoarece dacă nu ţi le spun (cele două cuvinte), nu înseamnă că nu te iubesc 🙂

12 thoughts on “Cele două cuvinte

  1. Eu sunt de parere ca nu trebuie neaparat sa spui ” te iubesc “.Dragostea se simte , nu se declara.O declari ca un supliment , ca o motivare dar in iubire se simte.
    Cat despre videoclip…am ascultat melodia aseara…si este intr-adevar sa spui cele doua cuvinte.E ca si cum te-ai explica desi nu este cazul.

  2. nici la mine in familie nu se spunea “te iubesc” si totusi la iubita mea ii spun de nenumarate ori,si in romana si in ucraineana( e ucraineanca) pur si simplu atunci cand sunt langa ea si simt ca o iubesc simt nevoia si sa o spun…la inceput a fost mai greu sa o rostesc…dar depinde aici de fiecare…important e cum zici sa se demonstreze prin fapte

    1. Uite că la muţi sau surzi nu m-am gândit cum îşi declară iubirea, însă ideea ta mi se pare super 🙂 Cred că mi-ar fi mai uşor să declar iubirea prin limbajul semnelor.

  3. Bine te-am gasit in ceas de noapte!
    Sa incep cu copilaria. Cand doream sa-i multumesc mamei mele pt. ceva, cand era ziua ei sau 8 Martie, asteptam seara pana dormea toata casa, apoi mergeam in bucatarie, unde peretii erau vopsiti cu vopsea de ulei verde (probabil asa era sic), luam o creta (pe care o aveam mereu la indemana) si scriam pe perete, langa chiuveta, sa fiu sigura ca mama va citi. Acolo erau toate cuvintele pe care nu reuseam sa i le spun, cu toate ca – probabil – ar fi fost fericita sa le auda.
    Apoi, cand aveam de ales o poezie pt. serbare, invariabil era una pt. Mama, una cu care mereu ii storceam lacrimi.
    Am crescut, i-am promis ca nu voi pleca de langa ea, dar nu mi-am tinut promisiunea (m-am casatorit in Cluj)… A inteles, s-a obisnuit cu gandul, a fost fericita de fericirea mea. Niciodata, absolut niciodata nu am putut sa-i spun nimic la plecare, nu mai stiam nici un cuvant, corzile vocale tremurau doar a plans. Si plangeam cativa kilometri, apoi viata mergea mai departe.
    Acum ii spun tot, stiu ca ma aude si se bucura ca are un copil recunoscator.
    Vise frumoase sa ai.

    1. Bine ai venit pe blogul meu 🙂
      Îmi imaginez un copil de câţiva anişori care, când prinde momentul, merge în bucătăria goală şi scrie pe perete tot ce nu i-a putut zice mamei sale. Imaginea m-a înduiaşat mai mult decât aş fi crezut. Mă regăsesc pe mine în ce povesteşti, dar parcă o văd şi pe mama mea când am plecat de acasă ori când îi arătam iubirea iar ea se emoţiona pană la lacrimi.
      Frumos scris!

  4. Si eu patesc la fel ca tine….Insa la mine e si o explicatie, ce pare rupta din filmele cu prosti. Tampita fiind, ca altfel nu imi explic, ii tot spuneam lui ca il iubesc. El nimic. Si eu ii dadeam inainte, ca magaru pana cand el imi spune: ma cam plictisesti cand imi spui ca ma iubesti! WTF??? Partea tare e ca eu si respectivul eram impreuna de vreo 7 ani…. De atunci, pur si simplu nu mai pot… De precizat, ca el nu mai e acum cu mine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: