Viaţa la ţară, mereu la fel

Doamna cu reportofon de la oraş prezenta entuziasmată o emisiune înregistrată  într-una din comunele judeţului. O comună frumoasă, încărcată de istorie, idilism şi bună dispoziţie. De astfel de sentimente m-am încărcat după ce au vorbit cei doi soţi, profesori în sat, ea de limba română, el de educaţie fizică şi sport. După ce doamna profesoară ne-a încântat cu o romanţă prin care deborda toată dragostea pentru comuna natală şi domnul profesor ne-a povestit despre comuna adoptivă, deja îmi doream să trăiesc şi eu într-un astfel de sat, rupt de oraşul tumultuos, înconjurat de dealuri ruginii toamna şi impecabil de albe iarna, aşa cum nu am mai văzut decât în copilărie, la bunici. Deja mi-i imaginam pe cei doi profesori trăindu-şi anii sub via verde şi răcoroasă, îmbătaţi de parfumul rozelor şi al reginei nopţii.

M-am trezit repede din vis, adusă forţat cu picioare pe pământ de către proporţia covârşitoare de oameni săraci şi bolnavi care trăiau în comuna ruptă parcă dintr-un colţ de rai. Pentru tanti Natalia sau pentru Moş Petru, comuna în care timpul le-a pierdut urma nu este una desprinsă din descrierile pitoreşti ale lui Alecu Pusso. Pentru ei, majoritatea trecuţi de 70 de ani, dealurile cu păduri ruginii toamna nu le ţin de cald şi nici de foame. Nici faptul că istoria comunei este împletită cu cea a lui Ştefan cel Mare nu îi face mai fericiţi sau mândri.

Tanti Natalia este supărată că la cei 79 ai săi nu mai are puterea să-şi lucreze pământul, lăsat pârloagă de când bărbatul ei s-a prăpădit acum zece ani. “N-am decât sufletul, ce bogăţii să am?” Nu am putut lucra decât juma de hectar de pământ unde am pus popuşoi, să am ce mânca…” Răspunde bătrâna plină de năduf reporteriţei.

Pentru tanti Natalia, mănăstirea-ultimul monument ridicat de Ştefan cel Mare ori biserica din lemn nu sunt  puncte de atracţie aşa cum sunt trecute pe harta turistică. Pentru femeia de aproape 80 de ani, biserica e locul unde merge duminica să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea copiilor şi a nepoţilor, pentru putere şi poate pentru o moarte liniştită.

“Cam pustii uliţele satului” remarcă doamna de la oraş. Ca o întrebare cu semnul întrebării invizibil,care aşteaptă un răspuns, un localnic îi răspunde cu aceleaşi cuvinte dar cu alt glas. “Pustii, pustii….Nu am mai rămas decât noi, bătrânii. Cei tineri au plecat să lucreze la oraş, la patron sau în străinătate. E greu aici , nu avem drumuri, nici canalizare, nici gaz. Sărăcie, nu au ce face aici….”

Doar primarul pare mai optimist şi speră că într-un viitor cât mai apropiat localnicii să se bucure de o parte din beneficiile celor de la oraş. Cu toate acestea oamenii s-au obişnuit cu traiul greu şi fac ceea ce au învăţat: lucrează pâmăntul de primăvara până toamna, toamna culeg roadele şi-şi umplu beciul pentru iarnă. Poate mulţi dintre ei nu vor mai apuca să vadă drumul pietruit sau toaletă în casă, însă caută bucuriile în traiul pe care îl au. Şi chiar dacă în cea mai mare parte viaţa lor este una plină de nevoi şi doruri, există şi momente de fericire şi linişte.

Aşa curg zilele celor dintr-un sat din Moldova, un sat ca oricare din România. Bătrânii care au mai rămas să-şi ducă zilele în astfel de sate, izolate de dealuri sau munţi împăduriţi, fără drumuri asfaltate sunt poate ultimele mărturii ale unui trai patriarhal, ultimii care mai păstrează o puritate primitivă.

2 thoughts on “Viaţa la ţară, mereu la fel

  1. Trist, dar adevarat!
    Ma bucur ca primarul e optimist (toti primarii snt) dar el daca nu primeste la buget banutzii necesari…
    degeaba….(daca isi face vila). Oamenii simpli, de la tara, isi vad inainte de treburile lor…nu-i intereseaza politica…Muncesc pamantul. Eu am o bunica de 86 de ani…si abia se deplaseaza…dar primavara cauta sapa…
    nu are stare….stie ca asa e sortit taranului…sa munceasca …nu-i baga nimeni nimic in hambar…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: