joi, 13 martie ’08

De la o vreme trăiesc viaţa de parcă nu ar fi a mea. Mă simt absentă şi nu mă regăsesc în nimic din ceea ce fac. Stau aşa, ca proasta şi mă uit minute în şir în gol, gândindu-mă la nimic.

E teribil de deprimant sentimentul! Parcă nu pot face nimic, mă simt paralizată iar gândul că totuşi trebuie să mă apuc să fac ceva, mă deprimă. Parcă nu mai sunt eu! Totul mă irită şi de nimic nu-mi mai pasă…

Cred că aş putea sta zile întregi în pat şi să privesc tavanul fără să mă gândesc că am nevoie de ceva sau că trebuie să fac ceva. Am ajuns într-un moment în care simt că trebuie să fiu aşa cum vreau, să fac ceea ce-mi place, dincolo de toate barierele morale şi sociale.

Simt că am pierdut atâţia ani învăţând lucruri care probabil nu îmi vor fi niciodată de folos. E comic şi stresant când mă gândesc că în şase ani nu am avut aproape niciodată sentimentul că aş putea face ceva cu bucurie. Iar în ultimul an, al saptelea, am fost (şi sunt) tot mai convinsă că asta trebuia să fac de la început.

Mi-e teamă de ce va urma, mi-e teamă de necunoscut, vreau certitudine, vreau să ştiu de azi ce mă aşteaptă mâine. Peste trei luni trebuie să susţin licenţa. Conştiinţa mea doarme, că dacă ar fi trează m-aş fi apucat de mult să scriu şi eu măcar un rând.

Nu ştiu ce aştept…Probabil că iar am să o las pe ultima sută de metri aşa cum fac cu toate examenele şi lucrările. Cred că stresul mă motivează astfel nu găsesc altă explicaţie încăpăţânării mele de a mă apuca serios de licenţă.

Mă îngrozeşte gândul morţii. Vreau să trăiesc cât mai mult, am atâtea de experimentat, de văzut, de simţit. Dacă mor acum, consider că degeaba am trăit. Nu am făcut nimic memorabil, nu am dus nici un lucru până la capăt de care să fiu mulţumită.

Mă simt bătrână şi inutilă. Parcă toate zilele se repetă: în fiecare zi acelaşi lucru, vreau să ies din monotonia asta. Uneori îmi vine să trântesc, să ţip, să rup, să zdrobesc. Parcă sufletul meu nu mai încape în bucata asta de carne( cred că am citit fraza asta undeva). Vreau să fiu liberă cum nu am fost niciodată( înca un clişeu, dar mi-e aşa lene să gândesc acum). Vreau să uit de reguli şi de ” nu e bine să faci asta, nu se cuvine ca o fată ca tine să…” Vorbe, vorbe….

Întotdeauna am ţinut cont de părerile celorlalţi. Acum vreau să fiu împotriva tuturor şi să fac numai ce-mi place mie.

Aştept o schimbare…şi totuşi ştiu că schimbările mă sperie. Sper să fie o schimbare în bine. Mă întreb ce voi face la anu’ pe vremea asta. Privind în urmă cu un an, constat că nimic nu s-a schimbat( şi nu pot decât să mă bucur). Totul a rămas la fel. Poate doar modul meu de a-mi vedea viitorul s-a schimbat. Când îmi amintesc de mine cea de acum două săptămâni, parcă e vorba de altă persoană…pe care nici nu o cunosc.

Recitind ce am scris ,observ că am folosit enervant de prea multe ori cuvântul simt .Simt mai mult decât aş vrea, de fapt simt altceva decât ceea ce aş vrea.

4 thoughts on “joi, 13 martie ’08

  1. Traiesc aceeasi “simtire”, de a nu lasa timpul sa treaca pe langa mine. Fa ceea ce vrei sa faci acum, pentru ca vei regreta mai tarziu ca ai consumat viata in zadar. Si nu’ti fie frica de moarte, pentru ca oricum va veni intr-o zi pentru fiecare dintre noi. Savureaza fiecare zi, si vei fi fericita.

  2. cand citeam acest articol, parca ma citeam pe mn ….pot sa zic ca asa ma simteam si eu …dar nu te ingrijora, trece …e stresu` e de vina ;))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: